Cititorii de gazete străine vor fi observat în presa germană o furtună de articole îndreptate contra profesorului Enric de Treitschke pentru nişte revis te ale sale publicate în Preussische Jahrbucher” ( Analele prusiane”).
Acele articole ale învăţatului profesor de la Universitatea din Berlin a fost din nenorocire comentate de mulţi şi combătute după auzite numai. Graba cu care se reproduceau pînă şi în gazete bucureştene dezaprobările date mişcării antiizraelite, deci şi autorului care le rezuma, de către oameni însemnaţi ca principele de coroană a Prusiei sau principele de Bismarck, apoi convingerea noastră că în lumea aceasta adevărul e adeseori combăt ut, neadevărul însă se poartă pe aripele vîntului de la un capăt al lumii la altul, ne-a atras atenţia asupra şirelor ieşite din pana vestitului profesor şi istoriograf, pe cari citindu-le ne-am convins că, departe de a fi fost dictate de ură sau de preven ţiune, ele nu sînt din contra decît rezumarea pe scurt a unei stări reale de lucruri, deci adevărate pînă la virgule şi puncte.
Deşi pericolul cestiunii izraelite e mai puţin mare pentru Germania care, cu zecile ei de milioane de locuitori, abia are atîţi evrei pe cîţi avem noi, totuşi el cată să fie destul de grav dacă găseşte un contrar atît de eminent şi atît de … combătut. Căci cine combate un pericol social poate fi sigur că va fi el însuşi combătut în modul cel mai aprig, adesea în cel mai comun.
Noi, cari combatem demagogia ca un stadiu acut al descompunerii sociale ce este, ştim bine că săgeţile noastre ajung adesea sus, căci toate treptele societăţii sînt pline de plebe şi de aceea sîntem şi ştim că vom fi combătuţi cu toate armele posibile. Tot astfel trebuia să pată şi profesorul berlinez, căci aruncînd săgeata sa a lovit direct în relele apucături ale evreilor însăşi, indirect în sferele atinse de influenţă evreiască.
Sub titlul: Un cuvînt asupra jidovimei noastre adică a celei germane, d. de Tr eitschke publică în broşură atît revista sa originară cît şi două întîmpinări la multele atacuri la cari au fost expus. În cîteva zile, adică de la 10 ianuarie încoace, broşura sa a avut deja două ediţii şi e de sperat că va avea multe încă. Deocamdată pub licăm din primul său articol pasajele din care se va vedea că esistă o mulţime de analogii între evreii din Germania şi ai noştri.
Deosebirea e numai că la noi sînt de zece ori mai numeroşi, în Moldova chiar de douăzeci de ori, deci sînt considerînd organizaţia noastră cu totul demagogică şi starea înapoiată a culturii noastre de o sută de ori mai periculoşi. Bulgărul de sare din Germania e în România ocnă întreagă.
Iată dar pasajele de căpetenie ale acelui articol:
[I]
… între simptomele adîncii schimbări de cuget care se operează în poporul nostru întreg nici unul nu pare atît de straniu ca împătimita mişcare în contra jidovimei.
Acum cîteva luni încă domnea în Germania cunoscutul strigăt „invers hep-hep”1. Despre defectele naţionale ale
germanilor, francejilor sau a altor popoare putea scrie cineva fără sfială oricît de aspru ; cine însă ar fi îndrăznit de-a vorbi drept şi cu moderaţie despre vrouna din netăgăduitele slăbiciuni ale caracterului jidovesc era numaidecît stigmatizat de către toată presa ca barbar şi persecutor al religiei. Astăzi am ajuns atît de departe încît majoritatea alegătorilor din Breslau desigur nu în iritare pasionată, ci cu liniştită premeditare s-au jurat de-a nu alege în nici o împrejurare evrei în Camera provincială; se înfiinţează societăţi antisemitice, în adunări iritate se dezbate „cestia evreilor”, un potop de libele duşmane evreilor inundează librăriile. E mult noroi şi multă cruditate în lucrurile acestea şi nu scapă cineva de greaţă cînd observă că multe din acele scrieri incendiare sînt scrise de pene evreieşii chiar ; căci se ştie că de la Pfefferkorn şi Eisenmenger încoace mîncătorii de evrei au avut numeroşi reprezentanţi între evreii din născare.
Dar îndărătul acestei zgomotoase activităţi să nu se fi ascu nzînd într-adevăr nimic alta decît cruditate vulgară şi invidie de cîştig? Aceste izbucniri ale unei mînii adînci şi mult timp comprimate să nu fie nimic alt decît o clocotire superficială atît de deşartă şi fără temei ca teutonica goană de evrei din anul 1819? Nu instinctul maselor a recunoscut în realitate un grav pericol, un îngrijitor defect al nouăi dezvoltări germane; nu e vorbă goală dacă azi se vorbeşte despre o „cestiune a evreilor” în Germania.
Daca englejii şi francejii vorbesc cu o nuanţă de d ispreţ despre prejudiţiul germanilor contra evreilor, noi trebuie să le răspundem: Voi nu ne cunoaşteţi; voi trăiţi în împrejurări mai fericite, cari fac cu neputinţă ivirea unor asemenea
„prejudiţii”. Numărul evreilor în Europa apuseană e atît de mic încî t ei nu pot exercita o influenţă simţită asupra civilizaţiunei naţionale; dar prin graniţa noastră de la răsărit pătrunde an cu an din inexaurabilul leagăn polonez un număr de stăruitori tineri, vînzători de pantaloni a căror copii şi nepoţi vor stăpîni od inioară bursa şi gazetele Germaniei; imigraţia creşte văzînd cu ochii şi tot mai serioasă se face întrebarea cum vom putea contopi acest element străin cu al nostru.
Izrailiţii de la apus şi de la miazăzi sînt mai cu seamă din gintea evreilor spanioli, o g inte care are îndărătul ei o istorie în comparaţie mai glorioasă şi care se adaptează uşor cu maniera de a fi a Occidentului; ei au devenit într-adevăr în marea lor majoritate buni franceji, engleji, italieni pe cît adecă se poate aştepta aceasta în mod echitabil de la un popor cu sînge atît de curat şi cu particularităţi atît de pronunţate. Noi germanii însă avem a face cu acel neam polonez de evrei căruia îi sînt adînc imprimate urmele unei tiranii creştine care-au ţinut sute de ani; acest neam e, după cum dovedeşte esperienţa, cu mult mai străin manierei de-a fi a Europei şi îndeosebi a germanilor … Rămîne netăgăduit că numeroase şi puternice sfere ale jidovimei noastre nu au deloc voinţa hotărîtoare de-a deveni de-a dreptul germane. E penibil de-a vorbi despre asemenea lucruri; chiar cuvîntul cel mai pacinic poate fi răstălmăcit în rău. Cred însă că mulţi dintre amicii mei evrei vor trebui cu părere de rău să-mi conceadă ceea ce susţin, că în timpul mai nou s-au trezit în sferele evreieşti un periculos spirit de înălţare de sine însuşi, că influenţa jidovismului asupra vieţii noastre naţionale, care-n alţi timpi au produs şi cîte ceva bun, astăzi se dovedeşte a fi stricăcioasă în multe priviri. Citescă cineva Istoria evreilor de Graetz: ce furie fanat ică contra
„inamicului moşienit”, contra creştinismului, ce ură de moarte contra celor mai curaţi şi mai puternici reprezentanţi ai geniului german de la Luther începînd şi pînă la Göthe şi Fichte! Ce deşartă, ce ]njurioasă ridicare de sine! În continue ş i amare înjurături Graetz dovedeşte că naţia lui Kant abia prin evrei a învăţat umanitate, că limba lui Lessing şi a lui Göthe abia prin Boerne şi prin Heine a devenit capabilă de frumuseţă, spirit şi umor! Care evreu englez ar îndrăzni vrodată să calomnieze astfel ţara care-l apără şi ocroteşte? Şi acest înrădăcinat dispreţ contra goimilor germani nu e deloc opinia unui fanatic izolat. Nu e oraş de negoţ german în care să nu existe multe firme evreieşti onorabile şi considerate ; dar netăgăduit este că jidovimea are o parte mare la minciuna şi înşelăciunea, la obraznica lăcomie a întreprinderilor frauduloase, o grea complicitate la materialismul înjosit al zilelor noastre, materialism care tratează orice muncă ca afacere şi încearcă a înăduşi vechea şi prietenoasa bucurie de muncă a poporului nostru; în mii de sate germane stă evreul care-şi cumpără vecinii prin cămătărie. Între bărbaţii conducători în arte şi ştiinţe numărul evreilor nu e tocmai mare ; cu atît mai numeroasă însă e stăruitoarea ceaţă a talentelor semitice de rangul al treilea. Şi cît de strîns legat întreolaltă este acest roi de literaţi ; cît de sigur lucrează pe baza recunoscutului principiu de afaceri al reciprocităţii institutul de asigurare a nemuririi, în aşa chip că fiecare poetastru evreu primeşte peşin, fără dobîndă de întîrziere, acea glorie de o zi pe care o dau gazetele.
Mai periculoasă decît oriunde e însă precumpănirea evreilor în presă o fatală urmare a strîmtelor noastre legiuiri vechi cari opreau pe izraeliţi de la intrarea în cele mai multe cariere învăţate. Zece ani de-a rîndul opinia publică din cele mai multe oraşe germane se făcea prin pene evreieşti; a fost o nenorocire pentru partidul liberal că tocmai presa lui a dat prea mult teren jidovimei. Reacţia neapărată contr a unei stări de lucruri atît de nenaturale e actuala paralizie a presei,
1 Hep-hep”, strigăt de batjocură la adresa evreilor. Domnea în mod invers, va să zică nu-i era nimănui permis de a-l pronunţa.
omul din popor nu se mai lasă convertit de la credinţa că evreii scriu gazetele, de aceea el nu le mai dă nici o crezare. Jurnalistica noastră are mult de mulţumit talentelor ovreieşti; tocmai pe acest teren dibăcia versatilă şi ascuţimea spiritului evreiesc au aflat un cîmp fertil. Dar şi aci rezultatul ar e două tăişuri. Boerne cel dintîi a introdus în jurnalistica noastră acel ton propriu şi neruşinat care critică patria aşa, ca de din afară, fără tăişuri un fel de respect, ca şi cînd batjocura Germaniei n-ar împunge în. adîncul inimei pe oricare german. Preocupaţi parcă de [o] mulţime de treburi, se vîră ca nenorocirea mereu înainte şi nu se sfiesc de a vorbi şi judeca cu ton de magistru chiar asupra afacerilor interioare ale bisericilor creştine.
Virtuozitatea gazetarilor evrei în injurii şi batjocuri con tra creştinismului e de-a dreptul revoltătoare, iar asemenea batjocuri i se vînd poporului german ca cele mai nouă producte ale civilizaţiei germane! Abia se emancipaseră şi numaidecît au cerut „zapis”; au cerut paritatea ad literam în toate celea, nevoind să înţeleagă că noi, germanii, sîntem la urma urmelor un popor creştin şi că evreii sînt minoritatea între noi; am trăit ca s-ajungem a vedea pretinzîndu-se depărtarea icoanelor creştine din şcoalele mixte, ba chiar introducerea sărbării sîmbetei.
Cine vede toate împrejurările acestea şi cîie s-ar mai putea spune încă înţelege zgomotoasa agitaţie a momentului, el vede în ea o reacţie brutala şi odioasă, însă naturală, a simţului naţional german contra unui element străin care a ocupat prea mult loc în viaţa noastră. Agitaţia aceasta are cel puţin meritul involuntar de-a fi ridicat deasupră-ne stăruirea într-un neadevăr simţit de toţi; e un cîştig că un rău pe care toţi îl simţeau, dar nimeni nu voia să-l atingă în public, s-a tratat în sfîrşit într-un mod deschis. Să nu ne înşelăm: mişcarea e adîncă şi puternică; cîteva jocuri de cuvinte asupra pildelor de înţelepciune a predicatorilor creştini socialişti şi altele ca acestea nu vor învinge mişcarea. Pînă în sferele culturii celei mai înalte, între bărbaţii pe care-i dezgustă orice idee de netoleranţă religioasă sau de sumeţire naţională toţi într-un glas zic: „ Nenorocirea noastră sînt evreii”
Ceea ce în Franţa şi în Anglia [î]i face pe evrei să fie un element nepericulos, ba în multe p riviri chiar priincios societăţii civile, este în fond energia mîndriei naţionale şi înrădăcinatele datini naţionale ale acestor două vechi popoare civilizate. Civilizaţia noastră e încă tînără; nouă ne lipseşte încă în toată existenţa noastră stilul naţio nal, mîndria instinctivă, formaţiunea completă a unui propriu mod de-a fi; de aceea am fost pîn-acum atît de dezarmaţi faţa cu infuenţele străine însă sîntem pe calea de-a ne cîştiga acele bunuri şi ne rămîne numai de dorit ca evreii să cunoască de cu vre me schimbarea care se operează în viaţa germană ca urmare neapărată a naşterii statului german … A jidovi vîrstoasele capete germane e cu neputinţă, deci concetăţenii noştri evrei trebuie să se hotărască fără rezervă de a deveni germani … Abisul între occidentali şi semiţi există de cînd lumea, de cînd Tacitus se plîngea odinioară asupra lor numindu-i odium generis humani; vor exista totdeauna evrei cari nu vor fi decît orientali cari vorbesc nemţeşte ; ba chiar o cultură specific jidovească va-nflori întodeauna ca putere cosmopolită ce are chiar un drept istoric. Însă aversiunea se poate îmblînzi dacă evreii cari vorbesc atît de mult de toleranţă vor deveni ei înşii într-adevăr toleranţi şi vor manifesta oarecare pietate pentru credinţa, datinele şi sentimentele poporului german. Cumcă această pietate lipseşte cu totul unei părţi a jidovimei noastre negustoreşti şi literare e cauza finală a pasionatei oţărîri de astăzi.
Neîndoindu-ne de interesul pe care cată să-l fi inspirînd analogiile între cestiunea izraelită cum se prezintă în Germania şi cum se prezintă la noi, rugăm pe lector a-şi aduce aminte despre cele spuse în numărul nostru de sîmbătă, unde se cuprindea cu foarte puţine scurtări articolul prim al profesorului Enric de Treitschke. Rînduri, rîn duri, acel articol a stîrnit o furtună de întîmpinări cari de cari mai puţin justificate, întîmpinări la cari prof. Treitschke a răspuns în aceste răspunsuri clare şi energic scrise se vede şi de ce e vorba şi se dau şi nouă lumini în cestiune. Pentru astăzi lăsăm să urmeze articolul al doilea.
II
15 decemvrie 1879
Cînd am încheiat cea din urmă revistă de politică zilnică a „Analelor” cu cîteva observaţiuni asupra jidovimei germane, n-am avut deloc ambiţia de a zice ceva nou. Am dezvoltat numai mai cu de-amăruntul cîteva idei ce le rostisem încă acum opt ani în Studiile mele politice şi istorice (III, 557). Observaţiunea asupra strigătului invers de hep-hep a gazetelor noastre, care azi trezeşte atîta mînie, este deja acolo; repetarea e din nenoroc ire una din datoriile publicisticei. Intenţia mea era să arăt că în mişcarea aceasta care-a cuprins vădit poporul nostru bun de felul lui, nu sînt de vină numai incultura invidia, prejudiţii religioase şi naţionale, ci că sumeţia crescîndă a unei părţi a e vreilor germani au dat naştere unei îngrijiri grele şi unei nemulţumiri adînci chiar în păturile acelea ale naţiei cari nu voiesc să schimbe o virgulă măcar din emancipare, o nemulţumire a cărei necontenită creştere o poate vedea de ani încoace ochiul trea z al oricărui observator. Dacă cu toate acestea cuvintele mele drepte au stîrnit o furtună de întimpinări furioase, cu aceasta se dovedeşte numai că „cestiunea israelită în Germania” există într-adevăr, deşi atîţia încearcă a-i nega existenţa.
Toate întîmpinările acestea au o calitate comună: poarta în ele înşile dreptatea şi verdictul ce li se cuvine; nici una nu atinge cestiunea dacă la discordia momentului nu e cumva de vină şi atitudinea jidovimei. Cele mai multe din ele poartă scris pe frunte că autorii lor nici nu şi-au dat osteneala de a citi scurtele mele patru pagini şi cu toate acestea s-au crezut în drept de-a revărsa asupră-mi întregul tezaur al superlativelor de indignare al limbei germane, acesteia numai pe baza cîtorva şiruri smulse de către gazete din întregimea articolului meu. Mă mulţumesc luînd act de faptul acesta; el ne dă dorinţa confirmare şi întregire la toate cîte am zis despre literaţii evrei şi la toate cîte, din cruţare, am retăcut.
Fiindcă nu am nimic nici de retras nici de îmblînzît în aserţiunile mele, nu voi abuza de răbdarea cititorulul şi mă voi ocupa numai cu una din acele întîmpinări, cu aceea a d-lui profesor Graetz nu pentru că această scriere se deosebeşte cumva de celelalte prin moderaţiune, ci pentru că observarea ideilor acestui autor îmi dă ocazia binevenită de-a arăta cititorilor cu determinaţiunea cea mai mare de ce e vorba.
Mai întîi cîteva probe pentru indicaţiunile mele, combătute de domnul Graetz.
Am amintit cu populaţia evreiască din Germania e cu mult mai numeroasă decît în restul Europei apusene şi că ea creşte mereu prin imigraţie. D. Graetz contestă aceasta şi asigură că statisticii pot să-mi deie lecţia că imigraţia evreiască a scăzut în vremea din urmă. D-sa însă se păzeşte cu înţelepciune de a numi pe acei statistici; căci, după cum e cunoscut, tabelele oficiale nu mai aduc de-o sumă de ani indicaţiuni asupra confesiunii imigranţilor. Deci sîntem avizaţi la calcule de probabilitate şi se înţelege că, judecînd asupra unui însemnat eveniment etnografic, nu vom putea considera numai cîţiva ani izolaţi, de vreme ce fiece criză comercială cată să împuţineze în mod trecător numărul negustorilor imigranţi, ci vom trebui să considerăm epoce mai lungi. În anul 1871 populaţia evreiască era (după calculele făcute pe date oficiale de Morpurgo) în Spania de 6000 capete, în Italia 40000, în Franţa 45000, în Marea Britanie 45000; în. imperiul german 51200 (la 1875 deja 520575 );azi trăiesc într-un oraş, în Berlin, tot atîţi evrei cîţi sînt în Franţa întreagă. Numărul e vreilor creşte însă la noi c-o repejune cu totul desproporţionată decît cealaltă populaţie, deşi între popoarele civilizate Germania e aceea care se deosebeşte prin o repede înmulţire a populaţiei. În Prusia locuiau la anul 1816 (după comunicările biuroulu i statistic) 123921 evrei, la anul 1846 deja 214857, iar în 1875: 339790. în anul 1816 venea un evreu la 83 locuitori ai statului prusian, la 1846 unul la 75, deşi în decursul acestor treizeci de ani trecuseră la creştinism 2891 evrei (adecă 2 1/2 procent e a populaţiei evreieşti de la 1816). Anul 1867 arată o scădere aparentă 1 evreu la 77 locuitori dar aparentă numai, căci în anul acesta se anexaseră provincii nouă cu o populaţie evreiască relativă-unică. Dar deja în anul 1871 se restabileşte, cu toate anexiunile, proporţia veche de 1:75; în anul 1875 se arată apoi, din cauza nevoilor economice, o scădere trecătoare şi neînsemnată de 1:75,8. În total însă nu se poate tăgădui înmulţirea neproporţionat de mare a populaţiei evreieşti de la 1816 încoace. Această înmulţire nu se esplică numai prin faptul cunoscut că la evrei numărul cazurilor de moarte e ceva mai mic, deci prisosul de naşteri ceva mai mare decît la creştinii cei, în termen. mediu, mai săraci; ea se poate pricepe numai dacă admitem existenţa unei numeroase imigraţii jidoveşti şi aceasta se şi poate într-adevăr dovedi cu cifre pentru anii în cari confesia imigranţilor se comunica încă de cătră autorităţi.
Dar numai numărul capetelor şi sporirea lor e departe de a ne da un razim sigur pentru eva luarea puterii sociale a jidovimei noastre. Trebuie să mai adăogăm că, din cele mai depărtate unghere ale împărăţiei, evreii curg din ce în ce în oraşele mari, unde esercită asupra negoţului o influenţă cu mult mai mare. În multe oraşe în cari, acum cîteva decenii, sau nu se afla populaţie evreiască deloc sau nu era acătării, jidovimea astăzi e o putere economică; astfel în Munich, în. Freiburg (în Breisgau). În Berlin era în anul 1816 un evreu la 59 de creştini, la 1846 unul între 49, în anul 1871 unul înt re 22 8 astăzi e foarte probabil că e unul între douăzeci de creştini. Trebuie a se mai adăoga apoi avuţia evreilor, în termen mediu mai mare, care le face cu putinţă de a da copiilor lor o educaţie mai bună decum o poate da masa creştinilor În gimnaziile Prusiei era în anul 1875 un evreu la 9,5 elevi, în şcoalele reale de rangul întîi unul între 10,26. Într-un viitor apropiat între zece prusiani cu cultură va fi un evreu. Dacă ne mai gîndim apoi la influenţa cea mare a evreilor asupra presei şi asupra tutulor păturilor societăţii noastre aproape, dacă considerăm caracterul burselor noastre şi compunerea comitetului central al „Băncei Imperiului”, dacă ne mai gîndim apoi la faptul caracteristic că cea mai frumoasă şi mai pompoasă biserică în capitala imperiului germanic e o havră ceea ce se-înţelege e a se imputa creştinilor, nu evreilor dacă socotim toate acestea nimeni nu va putea contesta că evreii sînt mai puternici în Germania decît în orice ţară a Apusului Europei.
Am mai pomenit apoi că neamul de evrei ispano-portugez, care formează miezul populaţiei izraelite din Apusul Europei are îndărătu-i o istorie relativ mai frumoasă, pe cînd neamul de evrei germano-poloneji poartă adînc întipărite semnele unei tiranii creştine de sute de ani. Orice om nepreocupat vede clar ceea ce am voit să zic. Sub domnia Omeiazilor evrei spanioli au avut un fel [de] a doua florescenţă literară, s-au bucurat de trai bun şi de consideraţie civilă, ba au produs chiar eroi războinici; sub regii creştini e drept c-au suferit nespusă durere, dar au simţit înalta şi inspirata putere a martiriului. Evreii poloneji au avut îndoielnicul noroc de a se bucura de o domnie arbitrară, în formă mai blîndă, în fond mai. stricăcioasă După ce nobilimea sarmatică gonise pe burgejii germani din vechile lor aşezări din oraşele polone, în locurile rămase goale intrară evreii, luară asupră-şi multe funcţiuni ale unei burgezii naţionale care nu s-au putut forma nicicînd acolo stăpîniră circulaţiunea banilor, rămaseră cam nesupăraţi în privirea legii şi obiceiurilor; dar în schimb cu aceasta erau zi cu zi călcaţi în picioare de către magnaţi şi de către şleahtă. Nevoind sa blesez, am evitat anume de a trage o concluzie din faptele acestea şi am lăsat pe cititori să judece singuri: că o robire lu ngă de sute de ani, împreunată cu oarecare comoditate economică strică neapărat mult mai mult caracterul unui popor decît o istorie plină de suferinţe şi de lupte. Fiindcă însă istoria Apusului nostru e în esenţă, [cu] toate rătăcirile şi recidivele, o ist orie a libertăţii, maranii Apusului cată să ne fie mult mai apropiaţi decît neamul evreilor poloneji. Această deosebire între cele două mari neamuri ale jidovimei moderne e în genere recunoscută chiar de către istoriografi prieteni ai evreilor, precum era de ex. răposatul H. Wuttke. Dar şi d. Graetz concede deosebirea aceasta, predicînd mereu contra aristocraţilor marani. El se preface a nu înţelege simplul mers al gîndurilor mele; el [î]mi substituie lucrul aşa ca să facă să se crează cumcă eu n-aş fi ştiind că evreii poloni au fost mai blînd tractaţi decît cei spanioli şi multe alte întortochieri de acestea.
Am spus apoi că o deplină contopire a jidovimei cu popoarele occidentale nu vom ajunge-o nicicînd, ci numai o îmblînzire a elementelor opuse se poate aştepta, fiindcă antiteza însăşi se bazează pe o străveche istorie. Am pomenit apoi cunoscutul loc din Tacitus despre odium generis humani. D. Graetz vine acuma, citează locul care vorbeşte despre creştini şi se înţelege că are dreptate în ochii citit orului necărturar.
Fiece istoric ştie însă şi d. Graetz o ştie mai bine decât toţi că creştinătatea trecea pînă în zilele lui Traian drept o sectă a jidovimei. În zilele lui Nero, despre cari vorbeşte Tacitus, creştinii erau adeseori numiţi iudaei, i mputarea de „ură contra geniului omenesc” atinge aşadar în aceeaşi măsură pe vechii evrei ca şi pe noii evrei, pe creştini. Biserica universală, pe atunci în naştere, găsi cei mai mulţi adepţi între” evrei şi afiliaţii evreilor”, precum spune istoria Apo stolilor; pe de o parte ea înainta prin această împrejurare, căci evreii locuiau răspândiţi pe întregul orbis terrarum, pe de alta era însă împiedicată, fiind şi ea implicată în turbata ură naţională a romanilor contra evreilor. Acel loc din Tacit n-a fost nicicând altfel priceput şi nici poate fi priceput altfel decât că atestă atât aversiunea religioasă politică a anticei cetăţenimi contra tinerei religii universale, precum şi ura apusenilor contra evreilor.
Această ură contra evreilor le e comună tuturor scriitorilor anticităţei mai tîrzie: Pliniu, Quintilian, Tacit, Juvenal şi mulţi alţii. Acelaşi sentiment trăi mai târziu în toate popoarele romanice şi germanice; la ce atrocităţi au dus e îndestul zugrăvit cu culori vii în cunoscuta scriere volantă a lu i Schleiden. Scrierea botanistului creştin mi se arată de cătră amicii d- lui Graetz ca un luminos prototip. Din nefericire d. Schleiden n-a scăpat de soarta comună. a tuturor naturaliştilor, diletanţi în istorie: arată o respectabilă sîrguinţă de compilato r, dar o deplină lipsă de simţ istoric. Cine cunoaşte chiar numai elementele ştiinţei noastre cată numaidecît să vadă că nici se poate imagina ca-ntr-o luptă de două mii de ani să fi fost de-o parte numai cruzime, sete de domnie, aviditate, iar de alta numai răbdătoare nevinovăţie. Nici se poate înlătura întrebarea: De ce atîtea naţii nobile, bine-nzestrate, să fi dat vînt numai în contra evreilor acelor puteri de rînd, diabolice nu mă feresc de acest cuvînt cari dormeau în adîncimea sufletului lor? Răspunsul e simplu. De la risipirea ei asupra lumii jidovimea se mişca într-o nedisolută contrazicere interioară; ea avu soarta tragică a unei naţii fără stat. Evreii voiau să trăiască sub scutul legilor Apusului, voiau să tragă foloase din comunicaţia Apusul ui şi totuşi pretindeau de-a rămâne o naţie strict deosebită. O asemenea atitudine însă stă în flagrantă contrazicere cu aspra necesitate a unităţii statului, încât a trebuit să provoace mereu lupte reînnoite:
Romanas autem soliti contemnere leges Judaicum ediscunt et servant ac metuunt jus
această imputare a lui Juvenal răsună în formele cele mai varii prin întrega istorie modernă.
Astăzi nefasta luptă e la capăt, egalitatea civilă a evreilor e câştigată în toate statele civilizate şi nu cunosc în Ger mania nici un politic cu minte care ar voi să răstoarne acest fapt împlinit. Evreii germani se bucură de ilimitata libertate a cultului lor; nimenea nu-i tulbură în vechile lor datine şi tradiţiuni, nici în particulara lor ştiinţă cosmopolită; ba societate a civilă în daraverile ei fine adeseori seamă şi de sîmbătă, desigur o rânduială supărătoare pentru noi creştinii. Dar, deodată cu emanciparea, pretenţia evreilor de-a fi o naţie de capul ei a căzut cu totul. În secolul acesta al formaţiunilor statelor dup ă naţionalităţi, evreii numai atunci vor juca un rol pacinic şi priincios civilizaţiei cînd se vor decide întru cât le-o permite religia, tradiţia şi felul ginţii lor de-a se pierde în popoarele a căror limbă o vorbesc. Fiecine recunoaşte uşor că o par te a evreilor germani au luat demult hotărârea aceasta şi lucrează în acest senz; dar o altă parte, şi încă foarte influentă, a jidovimei noastre nu gândeşte deloc astfel. Drept probă îmi permit a arunca ochii asupra volumului al unsprezecelea al Istoriei Evreilor de d. Graetz.
De vreme ce fiecare popor mare, pentru a fi judecat cu dreptate, cată să-l judeci pornind dinlăuntrul fiinţei sale, de aceea un istoric care judecă regestele germane dintr-un punct de vedere specific evreiesc va pricepe multe lucruri în mod strîmb şi unilateral; când d. Graetz ne spune că Lessing* al nostru a fost” cel mai mare om” pe care Germania l-a produs vrodată, aserţiunea sa e fundamental falsă, însă din gura unui evreu lucrul e lesne de înţeles. Un asemenea scriitor va vorbi asemenea adeseori cu asprime despre creştinism, va trebui să condamne cu asprime orice trecere la creştinătate a coreligionarilor săi; ba vom trebui să-i trecem cu vederea chiar puţină amărăciune şi o seamă de nedreptăţi, pentru că are de spus atâtea lucruri triste.
Numai două cereri trebuie să-i facem ca polemica sa contra religiei imensei majorităţi a concetăţ[eni]lor săi să nu treacă peste orice margine a moderaţiunii şi apoi ca să vorbească cu oarecare respect şi cruţare despre poporul ale căruia legi blînde îl ocrotesc pe el însuşi. Cum satisface d. Graelz aceste modeste cereri? De la pagina întîia până la cea din urmă dumnealui predică ură, sălbatică ură contra creştinismului şi un îngîmfat, provocator despreţ contra poporului german.
Mai deunăzi am zis că d. Graelz numeşte creştinismul un inamic moştenit (Erbfeind). D-sa răspunde însă cu sfînta indignare a unei nevinovăţii adînc-atinse că acest cuvânt nici nu se află în cartea sa. Într-adevăr, dacă aş avea cu d. Graetz un proces de poliţă, l-aş pierde: căci poliţa sa e în regulă întru cât s-atinge de literă, pe când a mea suferă de o mică eroare de formă. Înaintea judecăţii morale a cititorului însă totuşi cred că voi învinge dacă voi mărturisi că am citit volumul în vara trecută şi nu mi-am scos notiţe de pe el; astfel memoria mi-a jucat festa neiertată de a confunda litera b cu z. E drept că d. Graetz nu numeşte creştinismul un duşman moştenit (Erbfeind) cel puţin n-am găsit expresia răsfoind volumul dar [î]l numeşte răsduşman (Erzfeind), care a primit mîntuirea de la jidovism, pentru a-l întemniţa şi a-l scuipa mai pe urmă (p. 389). Erbfeind sau Erzfeind, duşman moştenit sau răzduşman nu ştiu zău care espresie e mai blîndă, mai cuviincioasă, mai demnă de un om care strigă mereu contra netoleranţei creştine!
Şi acel loc nu e defel izolat, din contra el dă tonul pe care-i strunit volumul întreg. dacă un evreu se botează, „ el trece în tabăra inamică” (172) şi” părăseşte izvorul de apă vie pentru a se răcori din bălţi lustruite” (186). Şi * Lessing a fost un însemnat reprezintant al toleranţei religioase în Germania. În drama sa Natan înţeleptul el face din evreul Natan un model de înţelepciune şi de virtute, o icoană cu totul opusă celei zugrăvite de Shak[e]speare în Shylock SAU de Alesandri în Lipitorile satelor, N.R. astfel fierb mereu cuvintele de hulă asupra „îngîmfatei fiice a mumei robite”, asupra „Dumnezeului răstignit”, asupra ,abisului pe care creştinismul l-a săpat între sine şi raţiune”. Apoi se susţine de-a dreptul că „e cu totul neadevărat cumcă creştinismul predică generală iubire de oameni şi frăţie” (197) şi apoi: „în realitate nici un evreu n-a fost Shylock, desigur însă nu creştin”. „Un domn anume Israel Jacobsohn introdusese în sinagogă rugăciuni germane şi confirmaţiunea („recitarea ca din minaveta crezului”, zice cartea noastră) ; d. Graetz nu se uneşte deloc cu această. Nu mă judec deloc cu dumnealui, căci din principiu nu mă amestec în afacerile interioare a unui cult străin. Dar şi aci găsim acelaşi ton; d. Graetz află că e „ruşinos” şi ridicol „de a împopoţona pe muma îmbătrînită cu bulendrele sclipicioase ale fiicei, cari o carichează în loc de a o împodobi” (412). După asemenea espresii asupra creştinismului nu ne vor mai părea stranii opiniile sale pline de moderaţiune asupra teologilor noştri. Discursurile lui Schleiermacher asupra religiei acea scriere genială cu care a început redeşteptarea spiritului bisericesc între protestanţii culţi se numeşte „copil de gemene” a Lucindei lui Schlegel, aproape cea mai frivolă carte a întregei noastre literaturi; şi fiindcă Schleiermacher a ademenit pe evreii din Berlin la creştinism*, d. Graetz compară activitatea acestui bărbat cu cultul Astartei (181 sq). Din mijlocul acestor virtuozităţi dumnealui asigură în fine că e „prejudiţiu prostesc sau minciună cînd cineva zice că jidovismul predică ură contra creştinătăţii”
O seamă de cititori vor fi punând toate acestea în socoteala zelului religios; dar pentru hulirile sale în contra Germaniei d. Graetz nu poate solicita o asemenea scuză. „Germanii, aceşti inventori ai servituţii, ai nobilimii feudale şi simţului comun de slugărnicie.” astfel ne descrie d-sa (260). Boerne în tinereţe zice era deja atât de germanizat prin
„ameţeală patriotică, încât predică ascultare oarbă” (372). „Boerne la maturitate însă şi Enric Heine deveniră doi îngeri răzbunători, cari biciuiră cu vergi de foc căpăţînele strîmbe ale germanilor şi descoperiră fără cruţare meschina lor micime” (367). „Străvechiul nostru timp german îl răpi la admi rare pe inamicul Tacit însuşi: acel timp însă e pentru acest cetăţean al statului german” o stafie îngrozitoare a evului de mijloc” (329). D. Graetz declară verde că nu consideră Germania ca patrie A sa ; pe Gabriel Riesser îl descrie ca remarcabil exemplu al unui evreu „care s-au contopit cu totul în întâmplătoarea sa Patrie” şi adaogă apoi cu oarecare scoborîre: „Riesser împărtăşea îngustimea spiritului german, acea beată credulitate, [Prezumpţiunea pedantică şi sfiala de orice faptă repede” (471). D. Graeiz e într-adevăr atît de bun, precum o şi relevează în scrisoarea sa, de-a numi odată pe Gothe şi pe Fichte două spirite de rangul întâi ; însă el retace cu ce cuvinte odioase [î]i atacă pe aceşti doi la pag. 245 sq ; el retace graţioasele sale observa ţiuni asupra „fructului veninos din sămînţa lui Fichte” (361).
Dumnealui povesteşte cum în iarna anului 1806-7 evreii din provinciile noastre poloneze au dat mînă de ajutor duşmanilor ţării şi întreabă apoi cu încredere: „Ce? Poate că trebuia să rămînă credincioşi şi supuşi Casei regale a Prusiei pentru acea lege care le impunea mărginiri nouă şi care i-a sustras de sub arbitrariul nobilimei polone pentru a-i supune îngîmfării biurocraţilor prusieni?” (294). Dumneasa nici nu mă va înţelege dacă-i voi răspunde în ton sec: Desigur că trebuiau să rămînă credincioşi. Dar dumneasa nu se mulţumeşte numai cu caricarea odioasă a faptelor din istoria noastră; nu se sfieşte de scorniri chiar numai daca-i par proprii a batjocori poporul nostru. Când poporul de jos din Copenhaga a maltratat pe evrei la anul 1819 „aceasta s-a-ntîmplat poate în urma escitării comercianţilor germani” o insinuaţiune pentru care nu există nici o umbră de probă.
Când apoi venerabilul Thibaut** şi studenţii din Heidelberg au apărat cu per icolul vieţii lor pe evreii persecutaţi în contra poporului de jos, germanii au fost „mai omeneşte dispuşi poate prin atingerea cu Franţa” şi totuşi d. Graetz trebuie s- o ştie că Thibaut era un inamic declarat al francejilor, iar junimea academică din Hei delberg era pe atunci cu totul neatinsă de idei franceze şi gîndea tot atât de creştineşte şi germanic ca şi tinerii teutoni de la Jena şi Breslau. Şi pe lângă toate acestea acest ton nespus de obraznic şi de cîrîitor: acest om se scutură de plăcere de cât e ori poate spune germanilor vro mîrşăvie.
Alături cu asemenea hulă în contra Germaniei d-sa are o imensă prezumpţiune. D. Graetz nu osteneşte de-a sfătui pe consîngenii săi să aibă „mîndrie de strămoşi”, le vorbeşte despre „străvechea lor nobilitate”.
N-am nimic de zis împrotivă, dar cine gândeşte astfel mai, poate stigmatiza pe germani ca pe „inventorii nobilimei feudale”? D. Graetz susţine că Moses Mendelsohn a emis întâi ideea că religia nu trebuie să aplice mijloace silnice şi continuă apoi cu aer triumfător: „înlăuntrul creştinătăţii nu-i venise nimănui în minte aceasta”. Într-adevăr, nici Grotius, nici Leibniz, nici Coorhert, nici Bayle, nici Milton, nici Locke, nici Puffendorf, nici Thomasius nu avuseră asemenea idee! După ce d. Graetz ne-a spus că „Lessing a fost germanul cel mai mare”, ne încredinţează cu măreţie: „că Boerne a fost mai mare decât Lessing”. Avem aşadar fericirea de a onora în Boerne pe cel mal mare fiu. al pământului german, suntem însă turburaţi numaidecât în plăcerea asta , căci ni se declară în mod espres că Boerne nu era deloc german, ci evreu.
Întreb: poate să treacă de german un om care cugetă şi scrie astfel? Nu, d. Graetz e un venetic pe pămîntul
„întîmplătoarei sale patrii”, un oriental care nici pricepe poporul no stru, nici voieşte să-l priceapă; el n-are nimic comun cu noi decât dreptul nostru de cetăţenie şi nu se servă de limba noastră maternă decît . . . spre a ne batjocori. Când oameni de teapa aceasta, cari nici în vis nu înţeleg spiritul lui Natan Înţeleptul , [î]şi îngrădesc ura lor şi prezumpţiunea lor de rasă cu numele lui Lessing, ce era creştin şi german, atunci ei pîngăresc mormîntul unui erou al naţiunii noastre. Cartea d-lui Graetz e privită însă de o parte a jidovimei noastre ca un standard work (devi ză) şi ceea ce bodrogăneşte el cu greociunea unui zelot se repetă în nenumărate articole ale jurnaliştilor evrei sub forma unor odioase persiflări contra creştinismului şi germanismului.
La sfîrşit d. Graetz mai relevează că evreii sunt poporul lui Dumnezeu şi-şi rezumă astfel planurile pentru viitor:
„Recunoaşterea jidovilor ca membrii egali îndreptăţiţi a cam pătruns pînă astăzi: recunoaşterea jidovismului însă e supusă unor grele lupte.” Spre a face ideea aceasta şi mai străvezie citează cu bucurie în scrisoarea sa deschisă acea modestă vorbă a lui Benjamin Disraelis că, faţă cu popoarele europene, evreii sunt o rasă superioară”. Jidovimea fiind de mult recunoscută la noi ca comunitate religioasă, ce mai rămîne, ce mai poate a se înţelege alta din pretenţiunea d-lui Graetz decât că jidovimea să fie recunoscută ca o naţie alăturea cu cea germană şi în ea. La asemenea pretenţie orice german căruia-i sunt sfinte creştinătatea şi naţionalitatea sa trebuie să răspundă scurt: Niciodată! Statul nostru n-a văzut în evrei nicicând altceva decât o comunitate religioasă; de la această concepţie de drept, singura cu putinţă a fi susţinută, el nu se va abate în nici o împrejurare ; poporul nostru le-a îngăduit egalitatea civilă numai în aşteptarea că ei se vor sili de-a deveni asemenea concetăţenilor lor. Cultura noastră veche e-ndestul de bogată şi de tolerantă pentru a suporta contraziceri cît de tari: cum trăiesc în pace cei ce confesează biserica singură fericitoare alături cu ereticii, tot astfel privim cu nepăsare dacă o parte a concetăţenilor noştri se crede în taină poporul ales al lui Dumnezeu. Dar cînd această prezumpţiune de rasă iese în piaţă, cînd jidovismul pretinde chiar recunoaşterea naţionalităţii sale, atunci se surpă terenul de drept pe care se bazează emanciparea. Pentru îndeplinirea acestor dorinţe nu există decât un singur mijloc: emigra rea, fondarea unui stat jidovesc undeva în străinătate, care apoi să vază de-şi va cîştiga recunoaşterea celorlalte naţiuni.
Pe pămînt german nu e loc pentru o naţionalitate duplă. La munca de o mie de ani a formaţiunii statelor germane evreii n-au luat parte pînă încoace în timpul cel mai nou. Asemenea în cele trei mari epoce a muncii intelectuale, cari au determinat caracterul culturii noastre: în timpul de înflorire al poeziei evului mediu, în timpul Reformaţiunii, în epoca literaturii clasice, evreii n-au jucat nici un rol sau unul foarte subordinat. Când au început a însemna şi ei ceva în stat şi literatură au găsit de mult asigurate fundamentele culturii germane şi, atît pentru ei cât şi pentru francejii imigranţi, desigur nu mai puţin talentaţi, s-a ivit necesitatea de-a se germaniza. Mulţi dintre ei au ajuns la o vază meritată ca învăţaţi sau artişti germani, ca stîlpi ai culturii germane. D. Graetz şi cei asemenea lui merg alte căi. Dar opinia noastră publică începe a-şi deschide ochii. Puţini ani încă şi înjurăturile la adresa răsplebei germanice (Ur-Mob) cari cutreieră azi gazetele jidoveşii, vor fi şi în Germania tot atît de imposibile precum sunt de neimaginabile în Anglia.
Mai la vale publicăm partea ultimă a broşurii d-lui Treitschke asupra evreilor germani.
III
10 ianuarie 1880
Zi cu zi o oştire întreagă de scrieri volante şi articole de gazetă dau năvală asupra cuvintelor cu care încheiasem revista mea din noiemvrie. Adversarii mei par a simţi singuri că în lupta intelectuală maxima negust orească „mulţimea face parale” nu prea are trecere; căci după ce-au ucis fiece şir al articolului meu prin tot atâtea coale de tipar pline de întâmpinări, totuşi în fiece dimineaţă se iveşte un nou luptător care vede trebuinţa de-a reîncepe d-a capo sângeroasa muncă.
În vravul acesta de întâmpinări se află una pe care-am citit-o cu sinceră părere de rău; e scrisoarea deschisă a colegului meu Harry Bresslau, demnă şi obiectivă în atitudinea ei. Când mi-am scris articolul am gândit fără voie la un amic din tinereţe răposat deja, un bun german de origine evreiască, unul dintre oamenii cei mai credincioşi, mai plini de iubire, mai dezinteresaţi ce-am cunoscut vrodată; deci mi-am aşezat cuvintele în aşa chip ca şi când aş vorbi cu el şi speram consentimentul tuturor evreilor cari, fără rezervă, se simt germani. Când însă un om cu convingeri de tot germane ca Bresslau, care nu poate să ia asupră-şi observaţiile mele despre supercreştenţele jidovimei noastre, îmi declară azi că se simte adânc jignit prin cuvintele mele, eu nu pot vedea în aceasta decât o probă despre acea exagerată susceptibilitate prin care evreii germani se deosebesc de consingenii lor din Anglia şi Franţa. Suscepiibilitatea aceasta e atât de bolnăvicioasă încât nu mai ştii la urma urmelor ce nume să alegi cu caresă-ţi fie permis de a numi pe concetăţenii noştri izraeliţi. De zici semit ţi se răspunde că e o grozavă insultă; de zici izraelit o foaie din Bresslau mă mustră pentru această îngâmfată frază cavalerească ; un coleg evreu de la o universitate mică, un om binevoitor care cugetă ca şi Bresslau, îmi esprimă speranţa că numele injurios de evreu va dispărea cu totul şi nu va mai fi vorba decât despre izraeliţi. Faţă cu această iritabilitate nu ne rămâne decât vechea mângâiere: de nu-i una, e alta.
Deşi-mi concede unele, Bresslau ajunge totuşi la concluzia că, preocupat de-o inesplicabilă idee fixă, aserţiunile mele sunt din vânt. Să sicem că-i aşa, dar atunci de ce ideile arbitrare ale unui sfânt curios nu escită un zâmbet de comizeraţiune, ci, din contra, o furtună nepomenită de întâmpinări pasionate? Desigur numai pentru că o parte a jidovimei germane se simte atinsă prin cuvintele mele şi pentru că ei ghicesc că eu n-am esprimat numai părerea mea personală, ci opinia a sute de mii de oameni. Bresslau se înşală cu totul când crede că mişcarea aceasta a fost provocată abia de la 1875 încoace de către ultraconservatori şi ultramontani.
În realitate ea e mult mai veche ; eu însumi am văzut-o crescând pe nesimţite de zece ani şi mai bine. De mulţi a ni se dezbate tot mai des şi tot mai aprins în conversaţiile societăţii celei bune cestiunea cum se cade să apărăm vechea noastră datină germană contra puterii crescânde şi a prezumpţiunii crescânde a jidovimei. Mulţi oameni cumsecade se sfiesc şi astăzi încă de-a-şi da pe faţă opiniile lor în cestiunea aceasta, dar rezerva lor e cauzată tocmai de consideraţia că cele două partizi estreme ar căuta să esploateze în folosul lor particular nemulţumirea existentă, răspândită în sferele cele mai largi, şi nu fiecine voieşte să se espună pericolului de-a trece drept aderent al clericalilor. Mie, din contra, mi s-a părut că e bine ca asupra mişcării de azi să se rostească fără încunjur un om pe care nu-l poţi ignora cu citatele din Lessing „popă netolerant” sau „jidovul trebuie pus pe foc”.
Să nu observăm poate acea schimbare plină de consecuenţe care se operează înaintea ochilor noştri? E pozitiv că numai în Berlin trăiesc aproape tot atâţi evrei câţi sunt în Franţa. După cele mai nouă recensimente oficiale din Franţa care mi-au venit în mână, locuiau în Franţa 49439 evrei (ceea ce se potriveşte cu totul cu indicaţiile ceva mai vechi ale lui Morpurgo pe care le-am citat) ; în Berlin erau în anul 1875 45464 evrei ; populaţia evreiască a capitalei noastre e de la 1811 încoace de patrusprezece ori mai mare, pe când totalitatea locuitorilor e abia de şase ori mai mare. Şi acest neam care se grămădeşte cu atâta putere în centrul statului nostru şi al culturei noastre cuprinde în sine pe lângă o seamă de oameni onorabili şi buni patrioţi şi o ceată de orientali pur sang, precum am descris pe unul mai deunăzi, apoi un roi de gazetari internaţionali fără de patrie, apoi câţiva potentaţi bănoşi cosmopoliţi căci casa Rotchschild cu toate câte se ţin de ea nu va susţine nimenea că e germană şi în fine unele elemente de-a dreptul stricăcioase societăţii, elemente despre semnificaţiunea cărora ne dă dovezi jargonul pungaşilor, atât de mult împodobit cu vorbe evreieşti. Emanciparea a fost priincioasă nu mai pentru că a surpat orice raţiune pentru plângeri îndreptăţite. Dar pe de altă parte emanciparea a îngreuiat amestecul de sânge care în toţi timpii au fost mijlocul cel mai bun pentru nivelarea deosibirilor de rasă ; numărul celor ce trec la creştinism s-au împuţinat foarte, iar căsătorii mixte între creştini şi evrei nebotezaţi vor rămânea pururea escepţii rare pe câtă vreme poporul nostru va ţinea cu sfinţenie la credinţa lui creştină.
Evreii cată să fie mulţumitori nouăi Germanii pentru actul eliberării lor ; participarea însă la conducerea statului nu este deloc un drept natural al tuturor locuitorilor, ci fiecare stat hotărăşte în privirea aceasta după propria lui socotinţă. Dar în locul unei asemenea gratitudini vedem într-o parte a jidovimei noastre răsărind ca buruiana rea un spirit de prezumpţiune care nu se manifestă numai în mizerabila persiflare a religiei din partea unor gazetari, ci caută uneori de-a dreptul de-a micşora libertatea religioasă a maiorităţii creştine. Din multe exemple acreditate voi cita numai unul , relatat de gazete. În Linz lângă Rin e o şcoală primară catolică vizitată de câţiva copii de evreu. În ora de religie, la care evreii se înţelege că nu iau parte, învăţătorul s-a servit de un manual al istoriei biblice în care se zice, conform Noului Testament, că Hristos a fost răstignit fără vină de către evrei. Numaidecât capul havrei locale s-a plâns la guvern, cerând înlăturarea acelui manual pentru că escită ură şi dispreţ contra evreilor. Aşadar în numele toleranţei pitica minoritate [î]şi arogă dreptul de-a reclama contra credinţei creştinilor ; pentru sine însă ea cere libertate absolută. Fără îndoială că Bresslau judecă asemenea lucruri ca şi mine ; trebuie însă să ne ia nouă, creştinilor, a nume de rău dacă zicem că e timp de a da piept pe faţă unor asemenea opinii, cari, puţini ani după emancipare, aduc asemenea fructe şi că trebuie a le da piept înainte de a ni se sui în cap terorismul unei spornice minorităţi încurajate prin laşa noastră răbdare?
Bresslau mă sileşte, spre părerea mea de rău, de-a accentua din nou deosebirea ce există între cele două mari rase ale jidovimei europene. El vorbeşte aşa ca şi când aş fi inventat eu această deosebire. Ceea ce am zis însă se poate dovedi cu acte din istoria legislaţiunii franceze. Când se apropiau pr imele alegeri comunale şi departamentale din epoca revoluţiei s-a depus în Adunarea Naţională un proiect de lege care acorda tuturor necatolicilor dreptul electoral şi facultatea de-a ocupa funcţiuni publice. Maury însă şi Rewbell, alsacianul, au propus ca evreii să fie escluşi de la acest drept, fiind prea urâţi în Alsas. Adunarea decise în fine de-a admite, în legea votată la 24 decemvrie 1789, un amendament conform căruia Constituanta [î]şi rezervă de-a hotărî mai târziu asupra drepturilor evreilor. După consultări nouă se votă la 26 ianuarie 1790 o lege asupra „evreilor de la sudul Franţei”. Evreii zişi spanioli les juifs connus en France sous le nom de juifs portugais, espagnols et avignonais dobândiră drept elecloral activ. Contra evreilor germani ai Franţei însă rămase în vigoare rezerva de la 24 decemvrie 1789, deşi ideea egalităţei stăpânea atunci toate capetele ; ei dobândiră egalitatea abia prin Constituţia de la 3 septemvrie 1791. Din acestea rezultă că francejii cunoşteau bine deosebirea ce e xista înlăuntrul jidovimei şi că evreii spanioli erau mult mai puţin urâţi de către creştini decât evreii germani. Franţa de sud însă e cunoscută ca ţara clasică a pasiunilor religioase. Cât de îngrozitoare au fost acolo furia religioasă în curs de secole în războaiele contra albigenilor şi hugenoţilor ; în suta a optsprezecea încă s-au văzut aci atrocităţile luptelor camisarzilor şi execuţiunea pe eşafod a lui Jean Calas, ba în anul 1815 încă terorismul alb domnea în ţară, în Nîmes şi Montpellier poporul de jos a ucis pe protestanţi. Dacă un asemenea popor vestit prin fanatismul lui religios trăia mai prietenos cu evreii lui decât bonomii alsasiani, cari după felul lor german erau de mult deprinşi de a îngădui lângăolaltă confesiuni deosebite şi cari de o sută cincizeci de ani scăpaseră deja de groaza războaielor religioase, dacă acestea sunt aşa atunci rezultă pentru noi neînlăturata concluzie că rasa spaniolă de evrei se adaptează mult mai uşor cu maniera de-a fi a Apusului decât rasa de evrei germani. Atitudinea evreilor spanioli au exercitat precum se vede mai târziu o influenţă priincioasă asupra poziţiei jidovimei din Franţa toată, precum şi asupra năravurilor imigraţiunii evreo-germane de mai târziu.
Nici obiecţiunile mele asupra precumpănirii jidovimei în presă nu-mi par înlăturate prin enumerarea foilor redijate de creştini. Cumcă evreii sunt foarte numeroşi între corespondenţi concede şi Bresslau: cine însă cunoaşte mai de aproape ruajul dinlăuntru al gazetelor noastre acela ştie că redactorii nu pre a sunt atât de neatârnaţi faţă cu reporterii lor precum admite Bresslau. Multe redacţii sunt cu totul în neputinţă de-a se espune dizgraţiei corespondenţilor lor evrei din Paris şi Londra. Apoi vine menajamentul pentru abonaţi. „Schlesische Zeituny” („Gaze ta sileziană” ) a pierdut dintr-o dată şase sute şi mai bine de abonaţi evrei numai pentru că îndrăznise de a-şi spune de-a dreptul opinia asupra unor manifeste dovezi de prezumţiune evreiască. La urmă mai vine încă ceva: aproape toate gazetele germane îşi iau venitul lor curat din inserţiuni; pentru că abonamentul, la noi obicinuit atât de mic, nu acoperă nici cheltuielele; ce însemnează însă muşterii evrei pentru această branşă a întreprinderii jurnalistice poate vedea oricine dacă-şi aruncă privirea la pagina a patra a foilor noastre locale. Eu însumi m-am convins pe deplin asupra tăcutei puteri sociale a evreimei strâns unite şi solidare abia în săptămânile din urmă prin scrisorile multor oameni onorabili, cari mi-au exprimat sincera lor adeziune, dar m-au rugat cu multă insistenţă de-a tăgădui numele lor, căci nu se pot espune răzbunării evreieşti. Dacă facem suma tuturor împrejurărilor acestora atunci se esplică de ce o mare parte a presei noastre liberale nu are pentru escesele sumeţiei jidoveşti nici a zecea
parte măcar din critica pe care o revarsă asupra oricărui caz de netoleranţă creştină.
Am spus: nu voim ca după secole de civilizaţie germană să urmeze o epocă de cultură corce germano-jidovească. Bresslau răspunde că civilizaţia noastră e deja c orce. [Î]mi pare un joc de cuvinte. Toate popoarele moderne au drept sprijin munca intelectuală a miilor de ani cari au trecut. Civilizaţia noastră germană răsare, precum observă cu drept cuvânt Bresslau, din trei mari izvoare, al anticităţii clasice, al c reştinismului, al germanismului; dară pentru aceasta nu este deloc o cultură corce , căci noi am contopit atât idealurile clasice cât şi cele creştine cu însăşi fiinţa noastră, încât ele ne-au trecut în sânge şi-n carne. Nu voim însă ca pe lângă aceste trei puteri ale culturei să se adaoge o a patra, natura evreilor noi; căci ceea ce în jidovism se potriveşte geniului german a trecut de mult în civilizaţia noastră prin mijlocirea creştinismului. N-o voim, repet, pentru c-am simţit amar deja cu spiritul nou evreiesc, opunându-se de capul lui spiritului nostru, ne duce poporul pe căi rătăcite.
În zilele aşa-numitei „June Germanii” lucus a non lucendo literatura noastră era stăpânită de Boerne şi de Heine. Cu cât ne depărtăm de acea epocă, cu cât o privim mai în linişte, cu atât mai limpede cunoaştem că era un timp de decadenţă intelectuală şi morală. Nici o epocă a literaturii noastre de la Klopstock încoace n-a produs mai puţin de o valoare trainică. Idei străine, radicale, abstracte pătrunseră atunci în viaţa noastră, o imitaţie slugarnică a tot ce e străin ni se propovăduia în numele libertăţii; şi pân-n ziua de azi cele mai bune puteri intelectuale pe cari le avem muncesc spre a elibera şi întoarce naţia de la idealele negermane ale acelei epoce sterpe . Bresslau se-nşală când crede a găsi în scrierile lui Boerne ironia superioară a lui Pufendorf. Publicistului „Junei Germanii” [î]i lipseşte cu totul superioritatea, care nu se poate întemeia decât pe învăţătura pozitivă: ce distanţă între temeinica sârg uinţă a lui Pufendorf şi superficialitatea lui Boerne, care n-a gândit şi n-a cercetat nicicând serios o cestiune politică! Ironia însă e justificată în politică numai atunci când răsare dintr-o puternică mândrie naţională. Ce ironiza Pufendorf?Formele corupte ale Sfântului Imperiu, deşarta nimicnicie a statelor mici. Dar, în mijlocul celei mai mari decadenţe, el nu vorbea despre naţia germană decât c-o fericită mândrie, iar omului celui mai mare al timpului, marelui elector al Prusiei, el i-a ridicat un monument care va dura cât statua lui Schlüter. Boerne însă târâ pe cel mai mare german al timpului său, pe Goethe, în noroi, numindu-l slugă rimată şi batjocori pe germani, numindu-i un popor de slugi, cu toată obrăznicia unui om care înlăuntrul său se simţ ea străin de ei. Istoria a judecat deja. Boerne e mort, ideile lui învinse, scrierile lui nu le mai citeşte nimenea afară de specialişti, Heine trăieşte şi va trăi. De ce? Nu pentru că Heine era într-adevăr o natură cu mult mai bine înzestrată decât Boerne, nu numai pentru că poezia are o viaţă mai trainică decât scrierile publiciştilor, ci înainte de toate fiindcă Heine era mai german decât Boerne. Operele nemuritoare ale lui Heine nu sunt acele persiflări internaţionale din cauza cărora era numit „le seu l poete vraiment parisien”, ci poeziile lui simţite nemţeşte. Astfel Loreley, copil adevărat al romanticei germane, apoi versurile De mii de ani din Grecia, care rezumă încă o dată tot ce germanii spuseseră sau cântaseră asupra frumuseţii lumii elenice de la Winkelmann încoace. Heine are chiar în limba sa, ca toţi autorii cei mari, o uşoară nuanţă de provincialism. Goethe e franc, Schiller suab, Lessing şi Fichte, oricât de deosebiţi îndealmitrelea, trădează originea lor din Saxa Superioară, Heine, unde e mai puternic, e din ţara Rinului, Boerne, din contra, vorbeşte acea limbă cultă şi abstractă a gazetelor, care poate străluci şi orbi, dar nu va fi nicicând într-adevăr puternică, într-adevăr germană; îi lipseşte izul pământului, puterea primordială, vorbele nu se cufundă în sufletul cititorului.
Astăzi talentele sănătoase şi într-adevăr însemnate dintre artiştii şi învăţaţii evrei s-au convins demult că nu pot produce nimic mare decât pe căile spiritului german, deci se poartă în consecinţă. Numai mediocrit atea prezumţioasă se opune c-o închipuită superioritate cavalerescului Esau germanic; numai mediocritatea încearcă a introduce în sanctuarul limbei noastre strigătele de iarmaroc şi păsăreasca burselor. Când ne opunem. la asemenea cabazuri a elementelor re le din jidovimea noastră oameni ca Bresslau ar trebui să ne susţie. O deosebire serioasă şi adâncă între opiniile mele şi ale lui nu pot descoperi.
Nu stă tot astfel cu scrierea polemică a unui alt coleg al meu. D. Lazarus, în dizertaţia sa intitulată Ce e naţional?, porneşte de la teza necombătută că esenţa naţionalităţii nu stă numai în origine sau numai în limbă, ci în neîndoielnica, via conştiinţă de unitate. Dar, deşi vorbeşte c-o elocuenţă patetică asupra însemnătăţii religiei, totuşi nu cercetează m ai de aproape greaua întrebare dacă o asemenea conştiinţă de unitate e posibilă când sentimentele religioase sunt cu totul deosebite. Din contra, dumneasa admite ca ceva dovedit că toţi evreii germani sunt germani în orice privinţă. şi de la aserţiunea aceasta ajunge la concluzia monstruoasă că: „Jidovismul e tot atât de german ca şi creştinismul. Fiece naţionalitate cuprinde azi mai multe religii, fiece religie mai multe naţionalităţi”. Tăgăduiesc absolut aceasta. Nu sunt aderent al doctrinei statului creştin, căci statul e o ordine mireană şi trebuie să-şi exercite puterea lui c-o nepărtinitoare dreptate şi faţă cu necreştinii. Dar fără de nici o îndoială noi germanii suntem un popor creştin. Pentru a răspândi religia aceasta între păgâni strămoşii noştri au vărsat râuri de sânge, pentru a o dezvolta şi forma au suferit şi luptat ca martiri şi eroi. La orice pas pe care-l fac în cunoaşterea istoriei patriei mă conving din ce în ce mai mult cât de adânc a concrescut creştinismul în orice fibră a naţiunii no astre; necredinţa chiar, dacă nu degenerează în persiflaj frivol, nu e-n stare a părăsi cu totul terenul creştinismului. Idei creştine vivifică arta şi ştiinţa noastră ; spirit creştin trăieşte în toate instituţiile sănătoase ale statului şi ale societăţii noastre. Jidovismul însă e religia naţională a unui neam prin origine străin nouă, jidovismul e în esenţă defensiv nu convertitor, deci prin natura lui chiar mărginit la o rasă. La dezvoltarea jidovismutui germanii n-au luat nici o parte în curs de sute de ani; ideile lui întru cât n-au trecut în creştinism n-au exercitat nici o influenţă asupra statului, asupra civilizaţiei noastre. Cine susţine în faţa unor fapte atât de patente că jidovismul e tot atât de german ca şi creştinismul comite un păcat în con tra măreţiei istoriei germane.
Tot atât de greşită în generalitatea cu care a fost pusă e aserţiunea că fiece naţionalitate cuprinde azi mai multe religii.
Cele mai civilizate naţiuni ale prezentului, cele din Europa apuseană, sunt toate popoare creştine,
Acea vie conştiinţă a unităţii, condiţia naţionalităţii, nu se poate de regulă forma între oameni cari gândesc radical deosebit asupra cestiunilor celor mai-nalte şi mai sfinte ale vieţii sufleteşti. Să ne închipuim numai că jumătatea poporului nostru s-ar lepăda de creştinism ; nu-i nici îndoială că naţia s-a desface, că s-ar risipi tot ce numim german. Lazarus nu observă deosebirea între religie şi confesie ; el îşi închipuieşte că noţiunile: catolic, protestant, jidov sunt coordinate.
Deosebiri confesionale înlăuntrul aceleiaşi religii poate suporta o naţie deşi destul de greu, precum ne-o dovedeşte istoria suferinţelor Germaniei. Deosebirea între catolici şi protestanţi, oricât de odioasă s-ar ivi la lumina zilei, rămâne totuşi o ceartă în familie, înlăuntrul creştinismului; noi protestanţii împărtăşim cu catolicii o sumă de principii de dogmatică şi morală creştină. Când vitejii noştri părinţi, după o luptă aprinsă, îşi repuneau spada în teacă şi-şi întindea mânile spre a încheia pacea religioasă, ei puneau regulat în tractatele lor clauzula donec per Dei gratiam de religione ipsa convenerit. De aceea nici astăzi un german creştin nu trebuie să piarză speranţa că se va ivi cândva o formă mai pură a creştinismului, care să reîmpreuneze pe fraţii despărţiţi. Coexistenţa mai multor religii însă înlăuntrul aceleiaşi naţionalităţi se află uneori ca stadiu de tranziţiune; dar de ţinut nu poate ţinea, precum o dovedeşte istoria popoarelor apusene, decât aşa, că una din religii formează regula iar eterodocşii escepţia, mica minoritate. Aceasta e poziţia evreilor în Europa apuseană. Popoarele creştine ale Apusului n-au devenit însă creştino-evreieşti pentru că un mic număr de evrei trăieşte între ele. Ele au putut să dea acestei minorităţi toate drepturile cetă ţeneşti şi deplină libertate religioasă; dar şi după emancipare popoarele sunt în drept şi datoare de-a persista în mersul început al civilizaţiei creştine, de-a păstra spiritul creştin al instituţiilor lor. Greşeala fundamentală a dizertaţiei lui Lazarus e că oratorul nu e în stare de-a pricepe toate lucrurile acestea şi ignorează cu sumeţie rolul modest şi escepţional care i se cuvine jidovimei în lumea culturii creştine.
Din celelalte scrieri polemice voi pomeni numai una încă, pentru că în ea se vede un târâie-brâu c-o insultătoare prezumţiune de rasă unsă cu mir creştinesc. Cine cunoaşte persoanele şi împrejurările din Berlin va pricepe numaidecât de ce d. Paulus Cassel s-a simţit adânc jignit prin observaţiile mele asupra abuzului de reclamă a literaţi lor evrei şi de ce d-sa m-a zugrăvit pe mine cu obicinuita-i graţie ca pe un „fariseu al conştiinţei moderne”. Nepriceput e însă ca un preot creştin să crează a rezolva cestiunea izraelită a prezentului prin vorbele lui Hristos: „Mântuirea vine de la evrei!” şi prin prorocia nebiblică, adunată din mai multe locuri ale Bibliei. „ Toate popoarele trebuie să locuiască sub corturile lui Hristos Sem.”.
D. Cassel retace însă o nemica toată, că Hristos a rostit vorbele acelea înainte de ce evreii ar fi respins mân tuirea şi înainte de a-l fi răstignit. A spune creştinilor de azi „Mântuirea vine de la evrei” e o mai mare nebunie decât dacă un protestant ar zice altui protestant „Mântuirea vine de la Roma” pentru că Luther a plecat din punctul de vedere al bisericei r omane şi pentru că protestantismul datoreşte mare parte a culturii sale bisericei celei vechi. Fiece putere intelectuală tânără care învinge pe una mai veche e fiica adversarei ei. Mărimea doctrinei creştine consistă tocmai într-asta, că, răsărită dintr-un popor semitic, au învins semitismul şi a devenit o biserică universală. dacă d. Paulus Cassel ar cerceta serios scrierile marelui apostol Pavel, a cărui nume l-a primit când s-a botezat, s-ar instrui lesne asupra acestor simple adevăruri. Vază d. Cassel de va găsi auditori cu crezare pentru doctrina inventată de dumneasa despre „Hristos Sem”, pe care testamentul nou nu-l cunoaşte; noi germanii creştini ne ţinem de Evanghelia fiului lui Dumnezeu. Acelaşi spirit de imensă prezumţiune se vede din aserţiunea d-lui Cassel că poporul evreiesc a fost abătut de la evlavia lui prin germanii cei frivoli. Heine învăţase, se înţelege, destrămarea sa morală de la acea junime germană care s-a luptat în războaiele de eliberare (contra lui Napoleon I)!
Curios rămâne că tocmai ideile acelea ale revistei mele din noiemvrie cari pentru mine erau cele mai importante nici nu sunt pomenite de către numeroasele întâmpinări. Observaţiile adică asupra vinei ce-o au germanii în împuternicirea jidovimei. Prin marile vorbe de toleranţă” şi „cultură” ne-am lăsat seduşi de-a comite o mulţime de stângăcii în învăţământ, erori cari ameninţă a corumpe cultura creştină a tinerimii noastre, şi abia acum începem a înţelege că şcoalele simultane primare sunt numai pentru ca să nu fie „mai rău fără rău”. E un minunat lucru toleranţa, însă ea presupune că omul şi-a cîştigat deja o convingere religioasă puternică. Un bun învăţământ elementar cată să fie pătruns în toate ramurile de acelaşi spirit. A preda istorie universală unor copii cari, după f elul lor copilăresc, nu pot distinge decât bine de rău şi adevăr de minciună şi a o preda cu toate aste astfel încât să nu jigneşti nici pe protestanţi, nici pe catolici, nici pe evrei însemnează a juca pe ouă şi nu i-ar succede nici unui mare învăţat, necum modestei culturi a unui învăţător de şcoală primară. Nimic însă nu e mai periculos pentru sufletul copilului decât fraza fără de cuprins. E datoria statului de a priveghea cu asprime ca sub firma toleranţii să nu se deprinză nepăsarea pentru religie. Şi în contra tiraniei cametei exercitată pe-ntrecute de către evrei şi creştini statul ar putea să dea mai multă apărare decum dă cai.
Mai însemnată decât toate măsurile puterii statului va fi însă atitudinea naţiei chiar. Nepăsarea şi greociunea noastră ar fi putut să-nveţe mult de la virtuţile economice ale neamului evreiesc. Noi, din contra, n-am fost primitori decât de slăbiciunile şi boalele caracterului evreiesc. Cosmopolitismul nostru [î]i ieşi înainte celui evreiesc, gustul nostru de critică se bucura de discursurile asmuţătoare a presei evreieşti. Un popor c-o puternică mândrie naţională n-ar fi îngăduit nicicând înjurăturile epigonilor lui Boerne; un popor cu datini pe deplin formate şi-ar fi păzit limba cu mai multă trezvie contra barbariei gazetelor umoristice jidoveşti. Înainte de toate însă destrămarea fatală a vieţii noastre bisericeşti, gustul de batjocură şi materialismul multor creştini au dat vânt prezumţiunii jidoveşti. În sferele frivole şi lipsite de credinţă ale evreilor e o părere stabilită că marea majoritate a germanilor culţi a rupt-o de mult cu creştinismul. Va veni vremea, şi poate că nu e tocmai departe, în care nevoia ne va-nvăţa a ne închina, în care modesta pietate va ajunge la oarecare vază alături cu mândria culturii. La urma urmelor orice cestiune socială grea readuce pe observatorul serios la religie. Cestiunea izraelită din Germania nu se va linişti, raportul între creştini şi evrei nu va redeveni pacinic până ce concetăţenii noştri izraeliţi nu vor ajunge la convingerea că s untem şi voim să rămânem un popor creştin.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X