Corespondentul din Bucureşti al „Gazetei generale” din Augsburg, printr-un articol intitulat Progresele Rusiei la Dunărea de Jos, se face organul acelor amănunte curioase cari ar fi circulând asupra sciziunilor din partidul roşu. Reproducem acea corespondenţă, deşi ni se pare a cuprinde multe apreciaţii eronate, pentru cuvântul că scriitorul în cestiune s-a dovedit în curs de mulţi ani statornic amic al partidului şi guvernului roşu. Deci, oricât de numeroase ar fi ingredientele erorii în descrierea sa, întru cât priveşte încordarea dintre vechii amici politici, Rosetti şi Brătianu, ea poate să ne fi dând câteva desluşiri exacte.
Iată acea corespondenţă:
Văzând maniera naivă cu care ziarul „Russ”, redijat de Aksakoff, încearcă a tăgădui orice complicitate morală a guvernului din San Petersburg cu agitaţiunile de înaltă trădare propagate între rutenii din Galiţia şi descoperite cu ocazia procesului din Liov, e îndoit de interesant a urmări căile ascunse cu care s-a silit Rusia să combată, nu fără succes, influenţa austriacă la Dunărea de Jos. Fiindcă în Petersburg exista convingerea că, după esperienţele asupra gratitudinii ruseşti pe cari le-a făcut România imediat după războiul oriental, ea va trata c-o justă neîncredere orice propunere directă de amicie, s-a crezut că influenţa pierdută în urma anexiunii Basarabiei şi a cestiunei Arab – tabia s-ar putea recâştiga pe cale indirectă. Acest sistem era în adevăr mai circumstanţial şi mai migălos, dar, cunoscându-se stăruinţa şi răbdarea diplomaţiei ruseşti, metodul promitea un succes ce părea sigur, din cauză cu atitudinea Austro- Ungariei în cestiunea dunăreană şi multicolorele împrejurări de partid din România prezintă puncte de razim pentru a submina relaţiunile dintre România şi Austro-Ungaria. Înainte de toate era important de-a scoate din cabinetul Brătianu pe acel membru carele, ca conducător al politicei esterioare, avuse ocazia de-a încerca mai mult dezinteresarea Rusiei faţă cu tânărul stat de la Dunărea de Jos. Se ştie că ministrul Boerescu era suspectat ca partizan mascat, ba chiar mituit, al politicei orientale vieneze. Cea mai nejustificată imputare ce se putea face. Din contra, Boerescu, care compusese memorandul tipărit în Paris asupra anteproiectului, întâia şi cea mai însemnată scriere polemică în contra pretenţiunilor austriace, consideră influinţa Austro-Ungariei ca răul cel mai mic dintre două rele. Ba părerea aceasta a sa concorda atât de mult cu vederile primului ministru, Brătianu, încât ştirile aduse de ziarele din Viena, că înlăturarea ulterioară a lui Boerescu avea de cauză divergenţa de opinii în politica esterioară, cată să le numim scornite din nimic. Ceea ce-a adus căderea lui Boerescu n-a fost nimic alt decât isteţia cu care Rusia a ştiut să esploateze în favorul său şi al influenţei sale neîncrederea României, pricinuită prin atitudinea Austriei, arătându-se pe neaşteptate concesivă în cestiunea despăgubirilor de război.
Brătianu n-a dispărut împreună cu Boerescu pentru mai mult timp de pe arena puterii, dar aceasta are a o mulţumi întâi inepţiei frăţâne-său, chemat ca urmaş la prezidenţia Consiliului şi mai cu seamă marei sale popularităţi. El nu datoreşte Rusiei rămânerea sa la putere şi-n genere cată să blamăm uşurinţa cu care Viena ‘l acuză pe Brătianu c-ar fi având dispoziţii rusofile numai şi numai pentru că n-a putut ocroti pe colegul său mai puţin popular, Boerescu, în contra influinţei crescânde a Rusiei.
Altceva însă nu s-a relevat pân’ acum după cât ştiu: chipul în care Rusia, în timp atât de scurt, a câştigat o atingere atât de intimă cu partidele politice din România încât acestea, cu toate protestele lor în contra retrocesiunii Basarabiei, au ajuns totuşi a face servicii de salahor politicei ruseşti. Cei iniţiaţi însă cunosc faptul învederat că principele Obolensky, comisar în cestiunea despăgubirilor de război ruso-române, avea, pe lângă însărcinarea sa oficială, şi aceea a unui comisar politic şi a exercitat această din urmă profesie c-un succes destul de mare, pentru că cercetările sale oficiale în privirea mărimii despăgubirilor de război l-a pus în contact cu cei mai influenţi dintre marii proprietari. Mai cu seamă în Moldova rămăşiţele fostei fracţiuni, din care făcea parte şi pensionariul statului rusesc, Cogălniceanu (?!), s-au folosit de orice putea servi ca armă în contra regimului valahian al lui Brătianu. Făcând în mai multe rânduri drumul dintre Bucureşti şi S. Petersburg, lui Obolensky i-a trebuit un an şi jumătate pentru afacerea, desigur nu grea, a despăgubirilor şi-n acelaşi timp a aplanat calea pe care Brătianu să fie silit, prin marii proprietari din partidul său propriu, ca sau să-şi părăsească poziţia sau să intre ‘n apele rusofililor din Moldova (?). Aceasta s-ar fi întâmplat deja cu ocazia revizuirii reformei agrare, daca, în această cestiune, Brătianu n-ar fi avut sprijinul amicului său politic, Rosetti, părintelui proiectului de reformă agrară. Dar ceea ce iar nu s-a relevat îndestul este că între cei doi vechi coreligionari politici exista o divergenţă de opinii în privirea politicei esterioare, şi îndeosebi a cestiunii Dunării, încă de pe timpul pe când Rosetti era alături cu Brătianu ministru de interne.
Pentru direcţiunea pe care de pe atunci încă o apucase Rosetti e semnificativă împrejurarea că spiritualul jurnalist Ventura, care, prin mijlocirea lui Cogălniceanu, dăduse publicităţii anteproiectul şi făcuse din el obiectul unei agitaţii, evident contrare Austriei, a fost numit în toamna anului trecut şef al unui biurou de presă ce se pretindea că atârnă de Ministerul de Esterne, dar în realitate era inspirat de Rosetti. Nu se ştie nici pân’ acum cât de mari deveniră divergenţele de opinii între Rosetti şi Brătianu când, acum o jumătate de an, cel dintâi s-a retras din capul Ministerului de Interne. Numai un lucru e de observat: că, deodată cu retragerea sa, s-a desfiinţat şi biuroul de presă şi Ventura a fost demis, fără de-a i se fi denunţat angajamentul de mai nainte. E cunoscut apoi că şi pe urmă, Rosetti au sprijinit politica Rusiei în cestiunea Dunării, opusă Austro-Ungariei şi Germaniei, pre când Brătianu crede, din contra, că trebuie a se evita atât o atitudine prea accentuată împotriva vecinului stat habsburgic cât şi o concesivitate care ar atinge demnitatea României. Nu mai e îndoială că neînţelegerea dintre cei mai de căpetenie, ba chiar unicii conducători eminenţi ai partidului liberal, au contribuit a aduce o discompunere totală a actualei majorităţi parlamentare, iar că împrejurările stau astfel nu se poate atribui decât agitaţiunii partidului rusesc. Rosetti, a cărui ambiţie de şef de partid merge adesea mai departe decât chiar idealismul său, pare a trece cu totul cu vederea că deocamdată vecinul de la nord vrea înlăturarea lui Brătianu (?) şi că, în caz dacă acest om eminent ar cădea jertfă intrigelor aripei stânge a naţionalilor liberali, ce ţine cu Rosetti, şi atacurilor amicilor Rusiei din Moldova, strălucirea guvernamentală a liberalilor ar ajunge curând la capăt şi s-ar face loc unui cabinet care ar sta în solda Rusiei (?). Brătianu vede mai departe decât coreligionarul său politic de odinioară şi -putem fi convinşi – ca mai degrabă ar avea recurs la dizolvarea Camerilor decât să înainteze poftele de supremaţie ale Rusiei prin mănţinerea actualei stări a partidului. Dar chiar în acest caz persistă pericolul ca, la nouăle alegeri, influenţa Rusiei să fie mai tare decât creditul omului de stat în contra căruia, cu toate numeroasele merite pentru ridicarea patriei sale, se poate ridica imputarea c-a îngăduit atât de mult timp corupţiunea înlăuntrul propriului său partid şi mai cu seamă în şirurile partizanilor mai de aproape ai lui Rosetti.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
