De cînd naţia nu mai este cu roşii, dînd a înţelege aceasta prin deosebite acte care de care mai semnificative, de atunci
„Românul” a devenit ameninţător.
Într-un număr ameninţă ţara cu soarta chedivului din Egipet, într-altul cu o lovitură de stat; încît, dacă aceste ameninţări ar avea oarecari perspective de realizare, d. Cogălniceanu va putea să esclame, nu fără mîndrie: Două lovituri de stat s-a făcut în România, una de Cuza şi Cogălniceanu pentru a împroprietări ţăranii români, alta de roşii pentru împămîntenirea ovreilor. Alăturarea pur şi simplu a unor asemenea două antiteze ar cuprinde osînda roşilor în istoria României, ca a unor oameni cari au deschis porţile unei epoce cu mult mai triste, mai umilitoare, mai scîrboase decît epoca fanarioţilor.
Ce însemnează aceste ameninţări cu soarta chedivului şi cu lovitura de stat? Sînt într-adevăr pericolele internaţionale atît de mari încît ţara, pentru a exista, să aibă neapărat nevoie de asemenea leacuri drastice?
Noi n-o credem sau cel puţin nu credem că asemenea pericole ar putea răsări din chestiunea evreilor. Am mai spus-o în alt rînd că, dacă asemenea pericole există, ele există abstracţie făcînd de la evrei şi ca cestiunea aceasta ar fi cel mult pretextul, nicicînd cauza adevărată a unui amestec din partea străinătăţei; încît singurul motiv serios care s-ar putea învoca în favorul unei soluţiuni rele a cestiunii nu e înlăturarea pericolului, ci numai cîştigul de timp şi probabilitatea cumcă în acest timp constelaţiunea politică generală s-ar fi schimbat în favorul nostru. Dar, dacă acesta e motivul purtării guvernului, el ar trebui să-l mărturisească, nu însă să ameninţe cu soarta chedivului sau cu lovitura de stat; şi n-ar trebui numai să-l mărturisească, ci să vie totodată c-un proiect de lege care să fie espresia acestei situaţiuni, căci guvernul ştie prea bine ceea ce noi toţi ştim, că ţara nu voieşte să dea nimic şi, pentru ca ea să fie înduplecată a da ceva, trebuiesc a i se da cuvinte cu mult mai puternice decît cazul de mofluzie de la Cairo. Căci lucrul în sine e foarte clar. Evreii sînt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvîrşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăţii românului, încît, dacă în mod absolut s-ar ridica stavilele de pînă acum, soarta poporului nostru ar fi analoagă cu aceea a rasei spaniole din California: moartea prin mizerie şi anemie. Populaţia evreiască creşte în pătrat, a noastră dă îndărăt; cea dentîi de la începutul secolului şi pîn-acuma a devenit de cincizeci de ori mai mare atît prin naşteri cît şi prin imigraţiune; ei au început a se aşeza prin locuri unde n-a călcat de secole picior de evreu, prin Cîmpu-Lung şi prin Tîrgul-Jiului bunăoară, ei ameninţă a împînzi toată ţara şi a o preface într-o altă Galiţie, încît numărul lor înspăimîntător vorbeşte de sine şi naţia are oricînd înaintea ochilor pericolul întreg.
Nu este însă tot astfel cu pericolul internaţional. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin a fost introdus fără voia unora din puteri şi, dacă ele s-au unit, cauza e că într-un congres toate hotărîrile se iau cu unanimitate, iar care din ele ar vota contra ar declara printr-aceasta că e gata a-şi susţine cu arma părerea contrarie. Care însă din puterile europene ar fi plecată de a sacrifica un singur soldat pentru evrei’? Desigur că nici una. Prin urmare cu toată unitatea formală de vederi în Congres, în sine vorbind lucrul nu este atît de limpede, nici puterile nu sînt atît de unite în această cestiune aşa-zisă umanitară. Noi mergem mai departe şi susţinem că evreii nici nu sînt cauza măcar a introducerii art. 44. Ei sînt o unealtă în Tratatul de pace al cărei mănunchi nu ştim cine voieşte să-l ţie în mînă; ei sînt un pretext de amestec, creat în favoarea nu ştim cui. Mai mult încă: rolurile în Congres erau împărţite de mai nainte, ca şi cele ale actorilor, şi ministrul de esterne al Franţei a primit, ca toţi ceilalţi, să înveţe pe de rost cestiunea evreilor şi cea grecească, numai pentru ca o putere mare precum e republica să nu joace pe figurantul mut în reprezentaţia de gală. Nu e îndoială că improviziunile nu erau permise defel, şi o pildă de aceasta ne-a dat contele Delaunay, care propunea şi soluţiunea cestiunii evreilor, lucru la care prezidentul Congresului, principele Bismarck, s-a opus.
Mergem şi mai departe. O notă colectivă a puterilor dacă ne-ar veni în cestiunea evreilor, ea încă n-ar fi decît pro forma colectivă: instrucţiunile paralele verbale şi confidenţiale ar putea fi cu totul altele.
Deci într-o asemenea reţea fină de acţiuni şi contraacţiuni desigur că poporul românesc nu poate vedea un pericol imediat şi pipăit şi e lesne de înţeles de ce el nu voieşte să dea nimic.
Teama noastră nu este aşadar nici cestiunea evreilor ca atare, nici exigenţele mai mari sau mai mici ale puterilor; teama noastră e că cestiunea este deja rezolvată gata de către guvernul roşu şi că actualele Adunări de revizuire au fost deschise cu neadevărul că cestiunea nu e de loc angajata. Teamă ne e că cestiunea evreilor e tot aşa de rău rezolvată gata precum era la vremea ei convenţia cu Rusia, trecerea peste Dunăre, cesiunea Basarabiei, pe cari Camerele n-au avut decît tristul şi umilitorul rol de a le înregistra, făcînd multe fraze mari se-nţelege, dar cari în sine nu mai însemnau nimica.
Înţelesul acesta par a-l avea ameninţările organului guvernamental. dacă Adunările nu vor înregistra şi ratifica soluţiunea gata propusă prin escamotare de către cinstiţii ciraci ai roşiilor ca din proprie iniţiativă, atunci … atunci lovitura de stat.
Acelaşi sistem vicios se urmează necontenit. Guvernul face şi apoi s-acopere cu responsabilitatea anonimă şi ocultă a băieţilor din Adunări. „Sus băieţi, jos băieţi” şi naţia s-a pronunţat în favorul evreilor, spre stupefacţiunea tuturor cari cunosc şi pericolul şi voinţa ţării.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X