De cîteva zile se petrec în secţiunile Senatului nişte lucruri cari trebuiesc să facă şi pe cei mai puţin pesimişti dintre români a dispera de viitorul acestei ţări.
Cestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate a fost obiectul dezbaterilor secţiunilor; aceste nenorocite dezbateri s-au terminat şi secţiunile au început a-şi alege delegaţii, raportul va fi în curînd înaintat Corpului şi dezbaterea publică va începe, credem, azi sau mîine.
Camera amendase, precum se ştie, proiectul de convenţiune prezintat de guvern, hotărîn d ca sediul juridic al Societăţii să fie la Bucureşti, iar nu la Berlin, cum pusese la cale guvernul. Acesta din parte-i aderase la amendamentul Camerii; aderarea aceasta provocase o adevărată furtună la Berlin, unde, după cum s-a aflat pe urmă, guvernul nostru se legase faţă cu guvernul german să facă a trece prin Camerele române convenţia fără nici o modificare. Mai ales în privinţa sediului, cum văzurăm. Societatea, prin organul guvernului german, care inter venea în afacere, nu voia să lase cîtuşi de pu ţin din pretenţiile sale.
Astfel stăteau lucrurile a doua zi după prezentarea proiectului la Senat. D. ministru de finanţe, prezentînd maturului corp proiectul aşa-zisei răscumpărări, ceruse urgenţa; însă, în urma notificării oficiale de la Berlin cumcă pr oiectul de convenţie amendat nu mai poate fi deloc admisibil pentru Societate, Senatul a suspendat lucrările sale în privinţa acestei cestiuni, după cererea d-lui ministru de externe, întemeiată pe cuvîntul că, convenţia fiind un contract bilateral, trebuie acuma să se negocieze cu cealaltă parte contractantă cu privire la modificările introduse de Cameră.
În timpul acesta avu loc un schimb activ de corespondenţe oficiale şi oficioase între Berlin şi Bucureşti. Totdeodată guvernul nostru îşi puse toate put erile pentru a face ca Senatul să îndrepteze ceeace stricase Camera, adică să restabilească proiectul primitiv dacă nu şi în formă cel puţin numai în fond. S-au întrebuinţat pentru acest scop toate mijloacele şi în sfîrşit scopul s-a ajuns; Senatul a primit în secţiuni restabilirea proiectului, adică sediul juridic al Societăţii să fie tot la Berlin.
Ce s-a petrecut, ce s-a făcut în acest timp între culisele Senatului? Cestiunea, din curat şi simplu interioară, a devenit, mulţumită relei-credinţe şi nedibăciei guvernului roşu, o cestiune internaţională prin intervenirea guvernului german. Guvernul nostru a-mbiat el dîntîi nu Societatea acţionarilor, ci d-a dreptul pe guvernul german cu propuneri în privinţa aşa- zisei răscumpărări, pentru a-l dispune pe acesta să ne recunoască independenţa. Guvernul român, patrioticul nostru guvern, avea credinţa că cu războiul, cu pierderea Basarabiei şi modificarca art. 7 nu se înplinise încă preţul acestei independenţe. Societatea acţionarilor atît aştepta; prin mijlocirea guvernului de la Berlin ea şi-a stabilit condiţiile; Guvernul român s-a legat faţă cu cel german să le facă a fi primite fără nici o preschimbare, şi cu toate acestea tot el apoi a aderat la amendamentele Camerii.
Corespondenţa oficială cu Berlinul, atît p entru punerea la cale a tranzacţiei cît şi pentru restabilirea proiectului primitiv, în urma votării amendamentelor, au fost cerute în Senat pentru lămurirea lucrului; guvernul însă s-a mărginit numai a declara că, în cazul cînd Senatul nu va da ce i se ce re, vom fi ameninţaţi a nu căpăta independenţa şi a pierde chiar ţara. În zadar bărbaţii cei mai însemnaţi din Senat au strigat împotriva acestei procedări scandaloase, în zadar au pretins să li se arate negru pe alb cum stă cestiunea tîrîtă pe terenul int ernaţional şi să li se explice contrazicerea faptelor cu declaraţia d-lui prim- ministru, în plină Cameră, că cestiunea nu are deloc un caracter internaţional, guvernul a refuzat să arate corespondenţa sa cu Berlinul.
O fierbere mare s-a produs în secţiunile Senatului, care a fost năbuşită prin puterea numărului guvernamentalilor.
Guvernul a triumfat.
Proiectul, restabilit în Senat, precum s-a cerut de la Berlin, va fi prezentat din nou Camerii; guvernul nostru a garantat guvernului german că de astădată Cam era îl va primi. Din punctul de vedere finanţiar şi economic ştie oricine ce este acest proiect dezastruos, care încarcă cu mai bine de o sută de milioane sarcina statului. Din punctul de vedere politic el este o umilire monstruoasă, deoarece statul român se pune de bunăvoie sub jurisdicţiunea tribunalelor ordinare germane.
Sînt oare şi au curajul să se numească români şi bărbaţi politici oamenii aceştia, banda aceasta de aventurari cari vor să pună vîrf istoriei triste a celor trei ani din urmă dînd milioa nele ţării pradă străinilor şi aservind juridiceşte statul român tribunalelor străine? Aceasta se numeşte politică? Patriotism este acesta? Şi în ce ţară din lume care ar avea cîtuşi de puţin instinctul conservării sale proprie s-ar putea petrece asemenea monstruozităţii? În ce ţară din lume care n-ar fi ajuns la treapta celei mai profunde corupţiuni, nişte oameni, în mare parte venetici veniţi de ieri d-alaltăieri nu se ştie de unde, ar putea merge cu cutezarea aşa de departe?
Cine sînt acei ce conduc destinele ţării noastre? Cine sînt acei ce formează majorităţile în cele două Camere? Cine sînt acei cari ratifică astăzi tale quale proiectul aşa-zisei răscumpărări astfel cum îl cere Berlinul? Nepoţii, feciorii, demnii urmaşi ai fanarioţilor, membri d-ai comitetului bulgăresc, cîţiva alţii de origini deosebite şi foarte puţin români.
Aceşti oameni, aceşti străini cari au monopolizat liberalismul, patriotismul şi naţionalismul în ţara românească vor astăzi, prin aşa numita răscumpărare, să inaugureze indepen denţa statului român. Astfel primul pas pe care-l face această ţară
independentă de fapt şi cu preţul sîngelui şi milioanelor, cu preţul a trei ţinuturi, cu preţul modificării silite a Constituţiei într-un sens contrariu voinţei sale unanime primul pas pe care-l face această ţară în era independenţei sale, şi aşa destul de scump plătită, este o înjosire din cele mai profunde şi supunerea la un jaf colosal şi pe faţă.
Aceasta este politica patrioţilor de industrie, politică de ruină şi de ruşine ale căre i urmări triste le va plăti scump această ţară.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X