Deosebirea între aceste două declaraţii e simplitatea extremă a celei dentîi, insuficienţa împovărată a celei de-a doua. E bineînţeles că declaraţia întîia nu esclude nici unul din motivele şi nici soluţiunea propusă de fracţie.
Dacă vom lua considerantele fracţiei pe rînd, vom vedea uşor că unele sînt de prisos, altele nesuficiente.
Astfel se zice întîi că intoleranţă religioasă n-a existat niciodată în România. Acest considerant e de prisos, pentru că-l ştiu nu numai copiii, ci pînă şi Alianţa izraelită, căreia nu-i place a-l şti.
E dar curat zădarnic de-a repeta acest adevăr pentru a suta oară. Catolici, protestanţi, calvini, armeni, lipoveni, turci şi în fine evrei, toate confesiile creştine şi necreştine, posibile şi imposibile, s-au bucurat pururea de cea mai mare toleranţă religioasă pe pămîntul nostru. Străvechile biserici armeneşti din Botoşani şi din Suceava, bisericele catolice întemeiate de principi români chiar, templele sectarilor alungaţi din Rusia şi, asupra tuturora, sinagogele evreieşti sînt tot atîtea semne de piatră că persecuţiunea religioasă a fost şi este un neadevăr, necalificabil neadevăr; ba faptul însuşi că evreii, de la 1848 şi pînă astăzi, din 30000 s-au înmulţit prin imigraţiune la 550000, e o dovadă vie şi strigătoare la cer contra acestei nedemne calomnii. Cu aceeaşi stăruinţă cu care românii au ţinut la legea lor, ei au respectat credinţele altora. Un singur act s-ar putea invoca în favorul alungării evreilor din Moldova, o scrisoare a lui Petru Vodă cel Şchiop adresată consiliului comunal din Lemberg la anul 1579, dar şi în acela se citează anume cauza alungării lor, care nu e religia, nici rasa, nici faptul că sînt străini, ci numai concurenţa ce-o fac negustorilor moldoveni în esportul de vite albe. În acel act se spune anume că alungarea evreilor poloni nu se face din vreo altă cauză, ci numai din cea economică citată mai sus.
Al doilea considerant al fracţiei ni se pare asemenea de prisos, căci, deşi art. 16 al Codicelui civil dispune pentru străinii de orice lege condiţiile sub cari pot dobîndi naturalizaţiunea, simplul fapt că acea naturalizaţiune n-a fost cerută de nici un evreu e o dovadă destulă că art. 16 n-a contribuit întru nimic la soluţiunea cestiunii acesteia.
Al treilea considerant, că restricţiunea adusă prin art. 7 s-a introdus din cauze politice şi sociale, pune neapărat pe fracţionişti într-o dilemă îndată ce ei propun revizuirea; căci sau acele cauze politice şi sociale nu mai există, ş-atunci art. 7 trebuie şters, sans phrases, iar motivele toate sînt de prisos, sau acele cauze există încă şi atunci art. 7 trebuie manţinut tocmai în puterea acestui considerant.
În fine, al patrulea considerant nu mai e un motiv, ci o soluţiune. El stabileşte că e necesar ca condiţiunile pentru acordarea naturalizării să fie şterse din Cod şi trecute în textul Constituţiei chiar. Dar o asemenea propunere- abstracţie făcînd dacă e bună sau rea- Camerele actuale nu au dreptul de o a face, prin urmare ea e lovită de nulitate înainte de a se fi pus.
Defectul cel mai mare însă al moţiunii fracţioniste e desigur acela că n-a găsit nici o formulă reală, nici un remediu real
contra periculului social şi economic.
Împămîntenirea acordă drepturi politice, dar oare de drepturi politice ne arde nouă şi le arde lor? Pentru România e cu desăvîrşire indiferent dacă în locul d-lor Pantazi Ghica, Holban, Anghel ş.a. vor veni deputaţi evrei, ba credem chiar că ţara ar fi mai cîştigată. Periculul adevărat consistă în nelimitatele libertăţi civile şi remediul contra acestui pericul numai liberalismul nu poate fi. Puşi pe terenul reacţiunii, am fi în stare de a da sfaturi foarte folositoare, dar pentru ca aceste sfaturi să aibă vrun efect ar trebui să n-avem mii de liberali cari trăiesc din politică şi douăzeci de ani de liberalism în urma noastră. Cu libertăţile absolute de astăzi, cu laissez faire şi laissez aller, cu teorie de „om şi om” n-ajungem departe. Sfaturi în vînt, cari să nu fie ascultate decît de cei cari le ştiu deja, n-avem obicei de a da.
Aşadar, ce caută recunoscuta toleranţă religioasă? Cred fracţioniştii într-adevăr că există un singur diplomat, unul singur, care să nu ştie pe deplin starea de lucruri de la noi? Cred poate că comitele Andrassy sau principele Bismarck sînt rău informaţi şi ne ţin pe noi de evreofagi? Dar … ne cunosc de zece ori mai bine de cum ne ştim noi înşine. Consulii generali şi viceconsulii nici n-au altă treabă în capitală şi prin provincie decît că numere chilele de grîu cîte se produc, mărfurile cîte se esportează, populaţia cîtă se naşte şi moare. „Norddeutsche allgemeine Zeitung”, organul cunoscut al principelui-cancelar, a spus-o limpede de ce se tem românii. Şi-au ipotecat averile la evrei şi, neputînd plăti, ipoteca ar trebui să treacă de-a dreptul în mînele creditorului. De acolo restricţiunile. Esplicabilă este, se-nţelege, această ipotecare generală, din Moldova mai cu seamă. Cultura importată, trebuinţele importate, cari nu stăteau în raport cu averile, scumpetea banului şi ieftinătatea grîului, concurenţa Americei şi a Rusiei, în fine netrebnicia costisitorului sistem liberal, fiecare îndeosebi şi toate împreună au trebuit să ne ducă acolo unde sîntem şi să facă din fiece evreu o cestiune europeană.
D. Brătianu a încercat să treacă odată în Turcia un convoi de vagabonzi evrei. De acolo ţipete şi vaiete în toată Europa. Mihai Vodă (Sturza) scotea în fiece zi zeci de evrei din ţară, tot peste Dunăre, şi nimeni nu zicea o vorbă, D. Cogălniceanu, care era pe atunci redactor al „,Foii (oficiale) săteşti”, poate să mărturisească cîte sentenţe de scoatere preste otar s-au tipărit în „Foaia sătească”. Dar pe atunci exista autoritate: Domnul era Domn, judecătorul judecător, poliţia poliţie. Astăzi sînt lăsate în ştirea lui Dumnezeu, iar fraza sforăitoare şi cîrciocul advocăţesc sînt chemate a înlocui şi minte, şi prevedere, şi autoritate, şi tot.
Astfel, vestita fracţie stă în faţa ţării fără a şti cum şi încotro, fără a şti ce voieşte şi ce nu voieşte. Nu e vorbă, nici guvernul nu ştie ce voieşte, cel puţin nu s-a rostit pîn-acuma, ca să se aleagă lucrul într-un fel. Iar purtarea individuală şi daraverile obicinuite ale fracţioniştilor, împrumutul ce-l fac cu numele evreilor pentru cumpărare de imobile rurale şi urbane (d. Pake Protopopescu e un viu exemplu, în mare parte, pentru aceasta) e o dezminţire ad oculos a tuturor protestaţiunilor dumnealor din Cameră.
Dintre toate frazele periculoase inventate ad hoc de fracţiune în cestiunea aceasta desigur cea mai periculoasă e provocarea la voinţa Europei…
„Nu. Europa nu poate voi să ne sinucidem”.
„Europa luminată” etc. nu poate voi cutare şi cutare lucru.
Pe această Europă d. Daniileanu a secuestrat-o de zeci de ori în discursul său.
Noi din parte-ne ştim bine că Europa cunoaşte pe deplin cestiunea evreilor din România; o cunoaşte mai cu seamă Europa cea chemată a o cunoaşte, lumea diplomatică şi cea oficială, încît art. 44 al Tratatului de Berlin a fost înscris în instrumentul păcii cu deplină cunoştinţă de cauză, cu deplină conştiinţă a greutăţilor şi a relelor ce va produce. Din toate amăgirile, amăgirea asupra voinţei Europei ar fi cea mai rea, de aceea n-am voi să mai vedem invocîndu-se probabilitatea că Europa ar voi ceea ce ne place nonă a crede că voieşte.
*
Declaraţiunea propusă de d. V. Boierescu e de sine stătătoare şi recomandă revizuirea următoarelor articole din Constituţiune:
Art. 1, pentru a se înlocui numele Principatele-Unite cu cel oficial şi recunoscut de „România” şi pentru a se trece în legea fundamentală întinderea actuală a teritoriului statului.
Art. 2, privitor la rectificările de fruntarii, pentru că-n privirea aceasta s-au ivit diverginţe de păreri.
Art. 3, privitor la colonizare, pentru a se putea coloniza Dobrogea cu străini.
Art. 7, din cauze cunoscute.
Art. 44, pentru a se putea spori numărul vicepreşedinţilor Senatului. Art. 77, pentru a se putea face diurnă senatorilor.
Art. 113, privitor la buget, pentru ca şi Senatul să aibă căderea de-a vota bugetul, respective creditele extraordinare.
Dispoziţiunile tranzitorii şi suplimentare ale Constituţiei, pentru a se putea reînfiinţa, la caz de nevoie, Consiliul de Stat.
În şedinţa de ieri a Senatului d. V. Boierescu a dezvoltat într-un discurs lung motivele cari l-au făcut să propuie o revizuire atît de multilaterală.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X