Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Ce însemnează pentru Germania un principe de Hohenzollern pe tronul României?
Iată o întrebare ce merită a se releva; deşi ni se pare cam straniu ca Germania să aibă a releva cestiunea aceasta abia după patrusprezece ani de domnie ai principelui Carol.
Dar, straniu sau nu, realitatea e că pîn-acuma situaţia politică a României a fost tratată în foile germane c-o relativă indiferenţă şi prin urmare adeseori fără o cunoştinţă suficientă a lucrurilor. Interesul răsărit ca din senin de cîteva ori pentru unele obiecte de senzaţie, smulse din contextul lor, precum a fost acela al afacerilor drumului de fier Stroussberg de ex., au fost de natură a încurca şi mai mult decît a limpezi, iar rezerva rece pe care a manifestat-o pururea faţă cu România sfera din Wilhelmstrasse n-au contribuit a îndrepta lucrurile.
Poate că în prezent lucrurile se vor fi schimbat. Situaţia politicei generale e dominată în mod marcant printr-un fenomen capital: a intervenit dizolvarea alianţei celor trei împăraţi, alipirea cu atît mai intimă a Austro-Ungariei către Germania şi în fine, ca o atmosferă psicologică ce înconjură acest eveniment, s-a schimbat dispoziţia Germaniei faţă cu Rusia.
Deci a sosit poate timpul de-a atrage atenţia serioasă a politicilor germani spre partea cestiunii orientale relativă la România şi de- a le da ocazia de-a lua de cu timp o atitudine în caracteristica ceartă de interese care se desfăşoară aci.
Un lucru cată să-l stabilim aci din capul locului: căderea principelui Cuza la 11/23 fevruarie 1866 şi ridicarea principelui Carol de Hohenzollern pe tronul românesc în aceeaşi primăvară a anului 1866 erau inele în lanţul politicei prusiane care a avut de scop şi de rezultat războiul contra Austriei şi întemeiarea confederaţiei Germaniei de nord.
În favorul acestei aserţiuni se pot produce o seamă de probe, întru cît se pot proba în genere asemenea lucruri; între altele dăm proba următoare, care are pentru înfăţişarea noastră avantajul de-a putea fi controlată de toţi.
Cu toată încheiarea memorabilului Tractat de la Gastein, 1865, se ştie că tensiunea între Prusia şi Austria se reivi puternică. Se simţea de toţi că politica de „fier şi sînge” avea să se pună în lucrare şi contra Austriei. Cea mai de căpetenie grijă diplomatică a Prusiei era pe atunci de-a-şi asigura pentr-un asemenea caz neutralitatea binevoitoare a lui Napoleon
III. Repetatele convorbiri ale d-lui de Bismarck cu împăratul Franţei la Biarritz, zgomotele despre o alianţă cu Italia treceau drept semne clare ale timpului. Broşuri inspirate, „des ballons d’essai”, erau, după obiceiul epocei napoleoniane, la ordinea zilei. Între broşurile acestea politice cea mai însemnată, după cum ştim, e cea intitulată „la Convention de Gastein”, care-a apărut în Paris la Dentu în septemvrie 1865 (data e remarcabilă) şi care, după cum e recunoscut, era inspirată de ambasada prusiană din Paris, imediat înaintea călătoriei a doua a d-lui de Bismarck la Biarrits. Următoarele pericole se arătau anume că ameninţă pe Austria dacă nu va ceda la pretenţiile prusiane, ci va lăsa ca războiul să decidă:
„La voix de Kossuth retentissante aux rives de la Thciss, en même temps que Garibaldi léverait sur l’Adige le drapeau de Marsala, n’appellerait-elle pas encore les cavaliers de la Hongrie à une nouvelle guerre d’indépendance? La révolution est-elle définitivement vaincue en Roumanie et la paix est-elle irrévocablement assurée dans les provinces danubiennes ?”
Acestea se ziseseră sub inspiraţia d-lui de Goltz în septemvrie 1865, aşadar cinci luni înaintea căderii lui Cuza şi şapte luni înaintea necrezutei pe atunci alianţe pruso-italiane. Compare-se cu acestea evenimentele cîte au urmat în realitate în aprilie 1865. Prusia încheie alianţa cu Italia (misiunea Govone), ba chiar Garibaldi e utilizat în războiul în contra Austriei (pentru popularitatea lui, ca erou de teatru oarecum); cu oamenii revoluţiei ungureşti tratează contele Usedom şi se face cunoscută provocarea făcută generalului Klapka (Kossuth rămăsese în ariergardă) „de-a lovi în inimă”; principele Cuza e răsturnat, iar în mai 1866 se urcă Carol de Hohenzollern pe tronul României, însoţit de d. I. Brătianu, ai căruia emisari [î]i lucrau pe românii din Ardeal.
Dacă în iulie 1866 Austria nu s-ar fi arătat gata de-a încheia pace, Prusia ar fi încercat desigur de-a pune în dezagregare conglomeratul statelor austriace: pe de-o parte aveau să se ridice ungurii, pe de alta cele trei milioane de români austriaci aveau să fie avizaţi la cele cinci milioane de conaţionali liberi din Principatul moldo-român. Carol de Hohenzollern era cuiul răsăritean pe care Prusia-l băga în carnea monarhiei habsburgice, precum Italia era cuiul de la sud, iar Ungaria cel central.
Constituirea actuală a Principatului României sub dinastia principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen e aşadar asemenea o operă a politicei germane şi viitorul acestei ţări ar trebui să atragă în mod esenţial interesul Germaniei.
E drept că vremile s-au schimbat de-atunci încoace; cu Ungaria s-a încheiat dualismul, „punctul de gravitaţie s-a mutat la Buda”; Austria şi Germania, inamicii de la 1866, sînt legate astăzi prin cea mai bună „entente cordiale” *.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI