Din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începînd de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei şi a Triestului şi ajungînd pînă la Nistru spre miazănoapte şi răsărit, pînă-n şesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decît mîna aceasta de popor românesc liber pe petecul de pămînt dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi, şi pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorţii ca asupra cămăşii lui Hristos, de astădată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României.
Nu e într-adevăr un popor megieş care să n-aibă români sub jugul său: sîrbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemţi fiecare are, unii milioane, alţii sute de mii de suflete din acest popor osîndit de Dumnezeu spre nefericire şi robie, numai pămîntul acesta era de sine stătător în urma vitejiei şi prevederii înţelepţilor bătrîni şi acesta e acuma amerinţat a devenit prada tuturor adunăturilor fără de patrie din cîteşi patru colţurile lumii.
Înfiorătoare într-adevăr sînt amănuntele aduse de noi în numărul de ieri în privirea purtării evreilor din Galiţia şi Bucovina faţă cu populaţiunile autohtone, şi să nu uităm că acelaş soi de oameni, gonit de mizerie şi de noile legi restrictive, s-au pripăşit într-un număr zdrobitor pe pămîntul nostru, că de la trecerea ruşilor încoace au umplut toate mahalalele Bucureştilor, că au prins rădăcini chiar în Craiova, în ţara Oltului, unde locuiesc cei mai harnici şi mai strîngători români, că pretutindenea unde-ţi întorci ochii îi zăreşti ca şi cînd ar fi răsărit din pămînt, toate acestea în perspectiva realizării articolului 44 a Tractatului de la Berlin. Aflăm asemenea că Rusia, precum închiderea mai alaltăieri graniţile contra întoarcerei rublelor ei, le-a închis de astă dată contra întoarcerii ovreilor ei.
Faţă cu această cestiune de viaţă şi de moarte şi încă de moarte laşă şi continuă, fără meritul de-a fi luptat cu bărbăţie, fără conştiinţa de a fi fost învins, care va fi atitudinea Camerelor române?
Călări-vor deputaţii iarăşi pe teorii umanitare şi juridice? Confirma-vor minciuna obraznică că ovreii au fost la noi persecutaţi din cauze religioase, la noi, unde se grămădesc cum nu s-au mai grămădit nicăiri?
Cînd vedem rezultatele fioroase a dominaţiunii jidoveşti în Galiţia, cînd gazeta oficială a regatului arată că în cinci ani numai s-a publicat vînzarea silită a 800 000 imobile ţărăneşti, cînd socotim că populaţia întreagă a acelei ţări e de vro trei milioane cu ovrei cu tot şi că acea cifră înspăimîntătoare reprezintă totalitatea capilor de familie creştine de prin sate, cînd vedem un întreg popor dezmoştenit pe cale de a-şi părăsi vetrele străbune spre a emigra în … America, oare mai e îndoială că aceleaşi elemente de corupţie şi spoliarea tind a uza de aceleaşi mijloace, a ajunge la aceleaşi scopuri pe cari le-au atins în acea parte a nefericitei Polonii? Dacă astăzi, cînd n-au plenitudinea drepturilor civile şi nici pe cele politice, au pus mîna pe tot negoţul şi pe toată industria mică din Moldova, dacă astăzi se lăţesc înspăimîntător asupra şesului Ţării Româneşti, dacă azi se încuibă în vatra harnicilor olteni ce va fi oare mîne, cînd vor avea drepturi egale, cînd vor avea putinţa de a-şi zice români, cînd vor avea înscris în legi dreptul formal că patria aceasta este a lor tot deopotrivă cu noi?
Pe cîtă vreme cestiunea era pendentă, am promis a ne feri de ea ca de-o armă electorală, numai pentru că stătea prezumpţiunea că guvernul va lăsa alegerile libere, pentru ca cel puţin în această unică cestiune ţara aceasta să poată rosti ce voieşte. Dar nu. S-au încărcat listele electorale a colegiului I şi al II[-lea]cu funcţionari şi arendaşi în restanţă, s-au făcut din alegeri cestiune de familie, de postomanie şi de interes, s-au falsificat în ora supremă voinţa naţiei cum nu s-au mai falsificat niciodată. Numai Moldova pămînt înzecit de nefericit şi înzecit de sfînt, ai cărei eroi dorm somnul de veci în umbra pajurilor străine, pe a cărei moaşte sfinte calcă picior străin, numai Moldova s-a scuturat ca un leu, menit spre junghiare o dată, poate pentru cea din urmă dată.
Astăzi au trecut timpul tăcerii şi putem espune limpede întreaga primejdie ce ne ameninţă.
Prezidentul Consiliului, organul său „Românul”, în fine mesajul domnesc însuşi repetă aceeaşi întrebare, naivă, dacă e din neştiinţă, culpabilă, daca, e făcută în cunoştinţă de cauză.
Puteţi crede d-lor, zicea ministrul, că Europa vrea, poate să vrea nimicirea noastră?
Iar mesajul zice: În regularea cestiunilor de detaliu (puterile) n-au cugetat, ele nu puteau cugeta a ne impune condiţiuni absolute contrarie intereselor noastre celor mai vitale”.
Oare dacă prezidentul Consiliului ştie ce voieşte Europa de ce nu ne-o spune şi nouă?
Noi, din nefericire, sîntem convinşi că Europa oficială ştie întreaga stare de lucruri de la noi, că cunoaşte din fir în păr toate relaţiile noastre dinlăuntru, că agenţii consulari au date statistice mai exacte decît noi înşine, că diplomaţia europeană ştie că noi sîntem cei ameninţaţi şi persecutaţi şi evreii cei ameninţători şi persecutori sau pentru a vorbi ca deputatul din Silezia, Cianciola, ovreii sînt îmblătitorii, noi îmblătiţii (die Juden die Drescher, wir die Gedrosschenen).
De aceea, înainte de a ne dovedi ziarul guvernamental contrariul, nu prin fraze ci în realitate, pînă atunci susţinem că Europa e pe deplin informată în privirea stării noastre şi în cunoştinţă de cauză ne-a dictat art. 44.
Ţinem deci ca orice iluzie să dispară în privirea aceasta, să ne înfăţişăm înaintea ochilor primejdia în toată întregimea ei şi să luăm hotărîri conforme cu gravitatea supremă a momentului. Oricît de puţine ar fi glasurile care ne vor sfătui să nu ne ucidem cu chiar mînile noastre, acelea vor trebui ascultate.
Deocamdată, pentru a arăta cum „Românul” tratează cestiunea, vom reproduce următoarea lecţie de umanitarism cosmopolit pe care ne-o dă în numărul de la 18 (30) mai; Adecă articolul 7!
În contrazicere flagrantă cu spiritul de dreptate şi de înfrăţire generală care a inspirat legile noastre, organice, lăsînd într-o fatală părăsire deprinderile ospitaliere ce disting dintre toţi vecinii săi pe poporul nostru, noi ne-am apucat atunci orbeşte să rădicăm, chiar pe pragul pactului nostru social, un fel de meterez neesplicabil, care- drept să vorbim nu avea, cînd s-a făcut, nici o raţiune plauzibilă de a fi şi care, în riguroasa lui formă, nu era nici prudent, nici românesc, nici nu dădea vro garanţie.
Iertaţi-ne, milostivi stăpîni roşii, cel puţin dacă vom dovedi că lipsa noastră de ospitalitate o plătim cu viaţa noastră.
D-rul Flaişlen care desigur numai vrun ţuţuian fanatic de la Vrancea nu poate fi ne spune în raportul general al consiliului de igienă că în anul 1878 în Iaşi au murit 1454 creştini şi s-au născut 1093, adecă au murit cu 361 mai mulţi decum s-au născut, pe cînd din mult persecutaţii evrei s-au născut 1602 şi au murit 1428 adecă s-au născut cu l74 mai mulţi decum au murit.
Fiecărui suflet de evreu în plus au trebuit să-i facă loc în lume doi creştini cari au murit.
Noi credem că ospitalitatea aceasta e atît de mare şi de întinsă încît nu numai alături li se face loc evreilor, dar românii se curăţă în genere de pe faţa pămîntului, doi pentru unul, ca să-i lase noului cetăţean în perspectivă două pîni, nu una.
Noi credem că înainte de discutarea articolului 7 Camerele de revizuire ar trebui să gîndească la îmbunătăţirea stăriiromânilor.
Neînstrăinarea absolută şi indivizibilitatea pămînturilor ţărăneşti, moştenirea imobilului indivizibil de către primul sau ultimul născut, împroprietărirea celorlalţi fii pe moşiile parcelate sistematic ale statului sub aceeaşi lege de moştenire, iată măsuri ultraretrograde, dar româneşti, care ar asigura sporirea populaţiei şi existenţa măcar a unei singure clase puternice, a ţăranilor. După ce prin sporirea suficientă a populaţiei, cultura pămîntului, din estensivă cum este, ar avea braţe destule pentru a deveni intensivă, am avea timp a ne gîndi şi la regularea poziţiei noilor cetăţeni de rît mozaic.
În orice caz de la rezolvarea cestiunii sociale şi economice atîrnă existenţa poporului românesc. Cine cu ocazia aceasta nu se va arăta cu inima bărbată, asupra aceluia cad cuvintele lui Vasile Lupu VV. „Cine-şi vicleneşte moşia şi neamul, mai rău decît ucigaşii de părinţi să se certe”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X