DIN VEACUL AL ZECELEA – de Mihai Eminescu [20 ianuarie 1878]

Şesurile dintre Volga, Nistru şi Prut au fost totdauna bogate în populaţiuni războinice şi neliniştite cari, negăsind piedici pînă în Carpaţi şi pînă în Balcani, părăseau locuinţele lor şi porneau în lume spre a cuceri alte ţări. Istoria Daciei vechi după colonizare consistă aproape numai din călcările roiurilor de popoare din răsărit, istoria Moldovei înscrie asemenea mulţime de războaie întîi cu tătarii, apoi cu cazacii, în fine istoria noastră nouă- cine n-o cunoaşte? Cine nu ştie cîte invazii despre răsărit am avut de la Petru cel Mare încoace?

Dar nu erau ţările noastre ţinta cuceririlor. Precum popoarele germanice tindeau la Roma, cetatea pe şapte munţi de lîngă Tibru, aşa popoarele slavice, care au primit religia creştină din Bizanţ, întindeau odinioară mîna lor spre Roma nouă, cetatea pe şapte dîmburi de lîngă Bosfor. Descendentul lui Rurik au făcut război Bizanţului la anul 907, dar n-au putut să coprindă puternica cetate. Un alt duce, Igor, au pornit pe cîteva mii corăbii mici de la gurile Dniprului ca să ia Bizanţul cu asalt, însă asemenea în zadar.

Sub urmaşul lui Igor, Svetoslav, ruşii au trecut Dunărea, însă în alte împrejurări.

Nicefor, împăratul bizantin, au fost atacat de către româno-bulgarii de dincoace de Balcani; deci se văzu silit de-a cere de la Svetoslav ajutor contra regelui bulgar Petru. Împăratul bizantin le trimise ruşilor 1500 livre de aur (cam 2 şi jumătate milioane de franci) drept subsidii de război, şi în vara anului 968 ruşii intrară în Bulgaria, cuceriră şi dărîmară multe oraşe şi se întoarseră încărcaţi de pradă în ţara lor. Dar ţara dintre Balcani şi Dunăre le plăcu atît de mult încît la anul 969 se întoarseră iarăşi în Bulgaria, hotărîţi de-a se aşeza aici şi de-a apăra ţara cucerită chiar şi contra bizantinilor. Regele bulgar, Petru, murise; fiii săi nevrîsnici, Roman şi Boris, căzuse în mînile marelui duce rusesc, deci cucerirea provinţiei părea asigurată şi ei se aşezară în Bulgaria.

După moartea lui Nicefor au stătut împărat Bizanţului Ioan Cimisces, un armean. Acesta trimise lui Svetoslav solie să deşerteze fără întîrziere ţara, fiind parte a împărăţiei romane. Svetoslav zise scurt că în curînd îi va răspunde împăratului sub chiar zidurile Constantinopolei.

Svetoslav adună oaste mare de slavi; cîteva mii de unguri şi de pecenegi se uniră asemenea cu dînsul şi astfel trecu Balcanii, arse oraşele şi satele în drumul său, iar locuitorii luară cîmpii, fugind care încotro. Ruşii luară Filipopol puind în ţeapă 30000 de greci şi de bulgari şi îşi aşezară tabăra între Adrianopole şi Constantinopole, cam în locul în care se afla astăzi oraşul Ciadal-Borgas.

Împăratul bizantin trimise împotriva lui pe arhistrategul Bardas, c-o oştire mică, însă bine disciplinată. Prin marşuri bine chibzuite, Bardas [î]i ţinu pe ruşi în loc, amăgi cîteva detaşamente din tabără afară şi le bătu despărţite. Pe lîngă această mai veniră preste ruşi foametea şi boalele, încît Svetoslav se văzu silit să se-ntoarcă iar dincoace de Balcani. El nu s-ar fi întors nesupărat dacă Bardas n-ar fi fost trimis în Asia Mică să întîmpine o răscoală ce se ivise acolo.

Dar ţara între Balcani şi Dunăre, Bulgaria actuală, rămase totuşi în mînile ruşilor. Împăratul bizantin, temîndu-se de-a-i avea pururea în atîta apropiere, hotărî să-i atace din nou şi anume din două părţi. Flota grecească, de 300 de corăbii, avînd proiectile de foc grecesc, merse spre gurile Dunării, purtînd provizii multe pentru oastea ce se strîngea [la] Adrianopole, iar în primăvara anului 972 împăratul merse însuşi la Adrianopole şi trecu Balcanii pe la strîmtoarea apuseană numită Poarta lui Traian, nepoposind decît dincoace de Balcani, pe un şes înălţat dintre două ape, precum povesteşte Leon Diaconul.

După popas oastea bizantină apucă drumul spre Şumla de astăzi (Prestlava pe atunci). Svetoslav crezuse atacul flotei mult mai primejdios decît pe acela al oştirii greceşti, deci rămăsese cu partea cea mai mare a oştirilor sale lîngă Dunăre. El se întărise în Silistra de azi (pe atunci Dorystolum) lăsînd numai o garnizonă mică la Prestlava.

Ruşii din Prestlava facură o ieşire, fură însă respinşi. În Joia mare, 4 aprilie 972, bizantinii porniră asalt, suiră pe scări valurile întăriturelor şi siliră pe ruşi a se retrage în castelul întărit şi despărţit de oraş. Dar fiindcă acest castel era în mare parte durat din bîrne, grecii-l aprinseră cu proiectile arzătoare. Siliţi de foc, ruşii (7000 la număr) ieşiră la larg şi căzură în luptă pînă la unul.

Cimisces reclădi zidurile Prestlavei şi o numi Ioanopoli, făcu Paştele aci şi apoi plecă spre Dorystolum, unde Svetoslav se întărise în capul a 60000 de oameni. În lupă grecii nu i-au putut învinge. Dar flota grecească, intrînd în albia Dunării, le tăie aprovizionarea, boalele se răspîndiră între ruşi, încît în mijlocul verei, în iulie, Svetoslav trimise un sol la împăratul, propuindu-i pace.

Ruşii se legară a ceda împăratului Dorystolum, a libera prizonierii, a părăsi pentru totdauna Bulgaria; iar grecii se obligară a nu-i supăra în retragere, a le da provizii şi a trata bine pe negustorii ruşi cari vor petrece în Bizanţ. Din 60.000 de ruşi nu mai rămăsese în Dorystolum decît 22 000 cu viaţă. Acestora Cimisces le dădu provizii îndestule. Dar abia trecură Dunărea spre a se întoarce în ţară şi locuitorii de dincoace, mai cu seamă pecenegii nomazi, năvăliră asupra lor si-i uciseră împreună cu ducele lor Svetoslav. Din suta de mii, cu cîţi venise întîi Svetoslav, prea puţini îşi revăzură patria.

Deci în veacul al X-lea, şi anume între anii 907-970, ruşii au încercat de trei ori a cuceri împărăţia bizantină, dar fără să poată izbuti. De la cea dintîi încercare sînt o mie fără treizeci de ani. Ce faţă vor avea oare aceste ţări cînd mia de ani va fi împlinită? Căci pe aceleaşi locuri prin care stăteau odată arcaşii lui Svetoslav sînt astăzi regimentele împăratului Alexandru II, dar în mai mare număr şi încununate de izbîndă. Din vechiul Mare Ducat de la Kiev au înflorit astăzi cea mai întinsă împărăţie a istoriei nouă, alte ape duce Dunărea, alţi stăpîni sînt la Bizanţ, alţi duşmani găseşte Rusia în cale. Dar va veni o vreme cînd alte neamuri, ce dorm în sînul viitorului, vor înlocui în lumea vecinicei schimbări şi pe învingător şi pe învins, cînd vremea ce curge acum va fi o depărtată poveste, cînd nu va fi rămas nici urmă din toate cîte ne mişcă acum, din toate cîte dorim.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.