Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Fără a avea darul unei mari prevederi, am spus că ministerul Dumitru Brătianu va fi de scurtă şi neînsemnată dăinuire. Neînsemnat prin compunere, nedistingându-se prin vederi politice nouă sau fertile, înjghebat din aceleaşi elemente aproape pe cari viziriatul lui Aristid al d-lui Grădişteanu le uzase în treizeci şi opt de compuneri şi recompuneri, cabinetul nu avea nici amici, nici adversari. El plutea ca frunza pe apă pe valurile apetiturilor ascunse a oamenilor de afaceri ale partidului, fără ocrotire la furtunele ambiţiilor acelei aristocraţii novissime de vânători de minister a căror necunoştinţă de afacerile ţării şi nepăsare de binele public nu află pereche decât în setea neînfrânată de a-şi lustrui o zi neînsemnata lor personalitate în razele marilor demnităţi ale statului.
D. Dumitru Brătianu au avut nepilduita sinceritate de-a spune că în ţara aceasta nu mai există oameni oneşti, de-a ameninţa pe cei răi cu temniţa, pe cei rău nărăviţi cu carantina. D-sa, care părea a-şi fi făcut o misiune din esterminarea relelor, cade acum. Cine rămâne în locu-i? Neapărat cei ce după a sa opinie merită temniţa şi carantina. Nu noi o zicem aceasta; d. Dumitru Brătianu, acel care după expresia „Românului” nu s-a îndoit niciodată că în ideile liberale e mântuirea României, acel om care a rămas pururea fidel drapelului său, acela, nu altul, a confirmat despre partidul demagogic ceea ce noi zicem şi repetăm de un şir de ani încoace.
Şi oare nu e natural aceasta? Poate un partid demagogic să fie altceva decât esploatatorul intereselor publice?
Mulţimea asta de oameni fără învăţătură de carte şi fără avere, care nu se poate ocupa cu nici o meserie productivă şi care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei de fraze altfel decât oricare precupeţ? Precupeţul cată să ia din bunurile reale ce le debitează câştigul cel mai mare posibil; negustorii de principii şi de vorbe privesc interesele publice ca obiecte ale câştigului lor zilnic şi vor căuta să scoaţă din debitarea lor oricât de mult. Ce minune dar că demagogia română vede, ca oricare altă demagogie, un mijloac de îmbogăţire şi de bun trai în politică, ce minune iar daca, neînfrânată de nici un control de sus, de nici unul de jos, [î]şi râde de neputincioasele ameninţări cu umbra ori cu carantina ale unui Dumitru Brătianu şi, la ocazie, [î]i arată uşa?
Şi cu ce amară ironie i-o arată? Aceluiaşi ministru care a intrat în prosceniul politic cu protestaţiuni de moralitate [î]i aruncă în faţă furniturile Goldental şi furajul Saniel Marcus cine? Acelaşi orator care-a propus trecerea pur şi simplu la ordinea zilei peste un scandal şi mai mare decât acesta, peste scabroasele afaceri de pe cari mâinile neprihănite ale mucenicului ridicaseră un colţuleţ al vălului.
Şi-n ce chip s-a dat prezidentului Consiliului concediul involuntar? D. Grădişteanu i-a dat ieri în Senat a înţelege că serviciile aduse ţării pe malurile Bosforului, în molaticul şi ademenitorul Bizanţ, sunt mult mai apreciabile decât cele problematice, aduse de pe ingratul fotoliu de ministru.
Şi să nu se crează că suficienţa membrilor majorităţii se mărgineşte la atâta. Nu.
Deodată cu dezaprobarea cabinetului acestuia, d. Petre Grădişteanu şi-a permis a pretinde de la Coroană ca pe d. Ioan Brătianu să-l cheme la prezidenţia Consiliului. Noi ştim, şi cu noi oricine, că singurul chip în care Coroana, această putere a statului, se poate consulta cu Corpurile legiuitoare, o altă putere, este adresându-se la prezidenţii acestor Corpuri şi cerându-le opinia. Ca un singur deputat sau un singur senator să se improvizeze de la sine în reprezentant al majorităţii, ceea ce prezidentul Camerei se consideră a fi, şi să se improvizeze în aşa calitate în faţa Coroanei, în public, este o procedere a cărei cuviinţă socială, nevorbind de ilegitimitatea ei, trece dincolo de marginile unei aprecieri serioase şi reci. Naturile fericite ar râde, cele mai puţin vesele se indignează.
Dar atunci de ce nu se propune acest unic reprezentant al majorităţii totodată ca ministru prezident la esterne în locul d-lui Dumitru Brătianu? Fără îndoială lumea diplomatică, domni şi doamne, s-ar grăbi a-i vizita prânzurile şi seratele. Aceasta se cuvenea s-o facă, iar nu să propuie pe altcineva Coroanei.
Ce ‘nsemnează această manieră de-a ignora orice margini puse de cuviinţă şi de legi? dacă sub Carol îngăduitorul se pot multe, nu trebuie să uităm că îngăduinţa este o calitate pasivă şi că ea nu ne poate da măsura suficienţei cu care cineva poate abuza de ea.
O altă necuviinţă parlamentară e purtarea d-lui Dumitru Ghica ca prezident al Senatului.
D-sa poate foarte bine să se intereseze în cestiunea răscumpărării liniei Cernavoda – Chiustenge; aceasta e obiceiul pământului. Dar asta nu-l opreşte ca, de ochii lumii, să păzească cel puţin formele esterioare ale unei discuţii parlamentare posibile.
E regula generală că un Corp legiuitor nu poate discuta nimic pe cât timp pe banca ministerială nu este măcar un singur reprezentant al cabinetului. Cu drept cuvânt. Puterea legiuitoare nu poate dispune fără ca cea executivă să se ‘nvoiască cu dispoziţiile ei, de vreme ce aceasta a răsărit din cea dendâi. Cu cât mai puţin se poate întâmpla aceasta când ministrul declară că s-a retras cabinetul şi că nu ia răspundere nici pentru proiectele pe cari le-ar vota Senatul, nici pentru moţiunile lui. Şi care ministru o declară aceasta? Cel mai interesant, al lucrărilor publice, care are şi el o vorbă de zis în proiectul Cernavoda – Chiustenge ce interesează apetiturile d-lor Dim. Ghica, C. A. Rosetti, Grădişteanu ş.a.
Aşadar cameleonul politic care, de astă dată ca partizan al d-lui C.A. Rosetti, prezidează Senatul ar face bine să nu mai acorde cuvântul pentru ca amicul său, d. Grădişteanu, să primejduiască cu propunerile d-sale, făcute în afară de toate uzurile parlamentare, puţină vază pe care pro forma măcar mai trebuie s-o păstreze un Corp legiuitor. Se poate ca prezidentul universal al tuturor societăţilor din lumea sub- şi suprasolară să ne răspunză şi nouă că un om atât de versat întru ale prezidenţiilor nu are nevoie de lecţii în materia aceasta. În adevăr, în nici o materie din lume nu se cade ca cineva să-şi pună mintea cu oamenii în cari nimic nu mai e de dres.
Dar o facem pentru a aproba opoziţia, care a părăsit Senatul îndată ce prezidentul a mai dat cuvântul d-lui Grădişteanu în contra tuturor uzurilor parlamentare, prefăcând acest Corp într-un convent care discută, în afară de guvern, până şi prerogativele Coroanei.
Nu doar că am spera cumcă prin păzirea formelor parlamentare linia mai sus numită nu se va răscumpăra. Din contra. Ministerul viitor merită de pe acum numele de cabinetul Cernavoda – Chiustenge şi-l va justifica.
Dar graba cu care oamenii de afaceri din Parlament urmăresc diferenţa de opt milioane cu apetituri străine de răscumpărarea propriu zisă, graba aceasta e un semn de lipsă de pudoare care ne dovedeşte că, corupţia din ţară au ajuns la gradul cinismului, la gradul de-a se considera pe ea însăşi ca un merit.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII