Ieri d. D. Giani, raportorul comitetului de delegaţi ai secţiunilor, a citit în Camera raportul ce coprinde declaraţiunea că este trebuinţă a se revizui art. 7.
Raportul spune că în comitetul delegaţilor s-au produs două opiniuni, una a majorităţii, cerînd declaraţiunea fără motive, cealaltă a minorităţii (Vernescu şi Codrescu), propunînd declaraţiunea motivată.
Declaraţiunea majorităţii, cea propusă de d. Carp, e astfel formulată:
Avînd în vedere art. 129 din Constituţiune, Camera, uzînd de dreptul ce-i acordă acest articol, declară: că este trebuinţă a se supune revizuirii dispoziţiunile art. 7 din Constituţiune.
Declaraţiunea motivată a minorităţii se poate vedea în darea de seamă asupra şedinţei de ieri.
*
Ne-am esprimat deja opinia în privirea aceasta, relatînd pe scurt şi întrucît se cuvenea cele întîmplate în şedinţele secrete ale amînduror Adunărilor întrunite. Propunerea majorităţii comitetului e acea făcută de d. Carp înainte de zece zile încă, cu care s-a unit pe rînd toate elementele opoziţionale, şi în urmă guvernul, silit de împrejurări şi de logica lucrului. Deşi mai întîi centrul arătase dorinţa de-a se propune modificarea şi a altor articole din Constituţie, a revenit mai tîrziu pentru buna pace şi din motive patriotice lesne de înţeles.
Noi nu ne-am închinat vrodată Constituţiei ca neamul lui Izrail viţelului de aur din pustie şi am esprimat adesea păreri aspre în privinţa aceasta, nu din prevenţiune contra principiilor ce cuprinde, pentru că principiile nu sînt nici bune nici rele înaintea aplicării lor, ci mult mai mult din cauze de conservare naţională şi pentru cuvinte economice. Era într-adevăr ciudat de- a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai origina lui traco-romană, cum, din chiar seniu şi într-o singură noapte, erige teoria de „om şi om” în teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea întîmplătoare a acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrîurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce la el forme de civilizaţie şi instituţii pe cari ţările apusene, bogate prin industrie şi prin o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti.
Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe cari le-a impus formele de civilizaţie străină introduse cu grămada în ţara noastră. Care de esemplu era venitul Moldovii în veacul trecut?
Exact: 1368599 lei vechi, strînşi de pe Moldova întreagă cu ţinuturile acum pierdute: Suceava, Cîmpulungul-Moldovenesc, Codrul, Grecenii, Lăpuşna, Orheiul, Soroca, Cernăuţul, Cîmpulungul rusesc- adecă cu Bucovina şi Basarabia. Pe atunci Moldova era singură aproape atît de mare cît Romania actuală întreagă.
Cari sînt azi veniturile statului?
111000000 lei noi (333 milioane lei vechi) adecă de două sute cincizeci de ori pe atîta. Dar ce vorbim de secolul trecut? În secolul nostru chiar, acum 30-40 de ani, venitul amînduror ţărilor erau de vro zece milioane lei vechi, deşi ţara era administrată şi judecată de un personal aproape tot atît de mare cît şi astăzi, căci fiecare ţinut avea judecătoria, prefectura şi subprefecturile lui.
Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţii de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Ba s-a întîmplat tocmai contrariul. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit;
industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvîrşire ori au trecut în mîni străine; iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oameni ce încurcă două buchi pe hîrtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupra de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi- pe hîrtie.
Nu ne vom face noi apărătorii vremilor trecute laudatores temporis acti dar în orice caz vom întreba: avem azi o cultură de o sută de ori mai intensivă, o armată de o sută de ori mai numeroasă, o administraţie de o sută de ori mai îngrijitoare, o justiţie de o sută de ori mai dreaptă?
Nu.
Oricît de rea ar fi fost administraţia acelor oropsiţi boieri, ea avea un bun nepreţuit pentru orice ţară agricolă, adică săracă:
era ieftină, cum mai ieftină nu se putea.
Despre cultură nu mai vorbim. Nici azi- credem- învăţatele odrasle ale d-lui C. A. Rosetti, Mircea, Cloşca şi cum i-o mai fi chemînd, nu se vor putea compara cu ignorantul Cogălniceanu bunăoară, nemaivorbind de Alecsandri, Bălcescu, C. Negruzzi ş.a. Deosebirea între învăţaţii generaţiilor trecute şi cei actuali e-ndealtmintrelea foarte mare şi caracteristică.
Cei dentîi nu costau pe naţie o para roşie, cei noi costă parale, cu miile, cu zecile de mii de franci. Miron Costin, de ex., cronicarul Moldovei, scria minunat de bine şi avea 100, zi o sută de moşii; Pseudo-Ureche n-are moşii, dar pentru asta scrie de o sută de ori mai rău decît Costin şi costă pe stat o mulţime de bani.
Aşadar părerile aspre pe cari le-am emis noi asupra liberalismului şi instituţiilor liberale nu erau răsărite din spirit de reacţiune, ci din claritate de vederi. Naţiei nu i se dă, în schimbul banului ei, adică a muncii ei, un ecuivalent de bunuri, ci i se ia mereu fără a i se da aproape nimic în schimb, decît cel mult cultura, pe care i-o poate da „Vocea lui Faraon” şi Horia sau Cloşca în Scrisorile către dezmoşteniţi. Dacă înainte i se da puţin, i se şi lua puţin, şi socoteala era totdauna limpede, fără deficit, fără datorii.
Dar pe de altă parte, oricît de factice, de falsă şi fantastică ar fi fost revoluţiunea socială de la noi, această reacţie a cosmopolitismului liberal şi fără patrie contra vechii societăţi naţionale, pasul făcut înainte nu se mai poate face nefăcut, şi trebuie să ne-nghiţim amarul şi să ne culcăm cum ne-am aşternut, toate astea de frică de mai rău.
Ferească Dumnezeu de republică! Oricît de puţină putere ar avea un monarh constituţional, totuşi are mai multă decît un prezident de republică. Mai ales cînd ne închipuim că d. Pantazi Ghica ar ajunge prezident, şi că, dînd drepturi femeilor, am avea, în loc de Adunare legiuitoare, două haremuri, ne prind fiorii, mai ales că gîndim şi la proverbul românesc, cumcă la Dumnezeu şi la noi toate sînt cu putinţă. Îndealtminterelea, republica- foarte provizorie- de la Ploieşti, pe care reacţia[a] avut nepoliteţa de a o desfiinţa repede-repede, puind chiar mîna pe inviolabila persoană a capului statului ploieştean, ne-a dat deja un exemplu viu, oarecum istoric, al ferici[ri]lor republicane, şi n-am voi să vedem în mare ceea ce în mic fusese deja atît de gentil. Republicanii de la Ploieşti au făcut sprafcă la casierie, la cutia comunei şi la cutiile de pe la răspăurile1 bisericilor, în mermetiseală, în tejgheaua telegrafului şi a poştei, aşa încît, în şase ceasuri numai de existenţă cu desăvîrşire republicană, veniturile statului ploieştean s-au evaporat- ca roua de pe flori- pentru a vorbi ca autorul colecţiei de poezii făcute cînd n-avea ce face. Ştim
deja ce a făcut cînd avea ce face.
Aşadar, pentru a scăpa de o ediţie in folio a republicei în octav mic de la Ploieşti, sîntem constituţionali, ultraconstituţionali.
„Românul” nu neagă sinceritatea noastră- cel puţin atîta merit ne lasă. Dacă guvernul conservator lupta în alegeri, bătrînul Lascăr Catargi o spunea verde că guvernul, ca partidă politică, are dreptul să lupte şi nu s-ascundea după paravanul comitetelor oculte de gheşeftari de provinţie şi de advocaţi fără pricini. Guvernul liberal luptă asemenea în alegeri, numai nu leal, nu pe faţă, ci prin tertipuri, apucături, promisiuni, mizerii.
Acest merit al sincerităţii îl mănţinem pentru noi. Ţinem la Constituţie aşa cum este şi nu suferim să se modifice o iotă din ea, afară de art.7, supus revizuirii în urma unei sile internaţionale.
O dovadă despre aceasta este tocmai propunerea făcută de noi, în divergenţă cu alţii, de-a nu se supune revizuirii decît numai şi numai art. 7, iar o altă dovadă că nu voim turburare sau răsturnare este c-am renunţat din capul locului de a preface cestiunea aceasta într-o armă de partid, într-o unealtă electorală.
Iar o dovadă cît de vînduţi sîntem străinilor o dăm desigur prin aceea că nu admitem defel ca să se folosească cineva de o nenorocire precum este sila ce ni se face prin Tractatul de Berlin pentru a modifica- spre folosul nostru chiar- articole din legea fundamentală a ţării. Această declaraţie e destul de sinceră şi, fiindcă cel puţin meritul sincerităţii ni-l lasă „Românul”, de aceea îl rugăm să ţie seamă de ea.
Respectăm Constituţia sans phrase şi, oricine ne-ar imputa contrariul, ne calomniază. Că a costat mult, prea mult pe un popor sărac ca al nostru, nu e vina noastră. Şi biserica de la Gurtea de Argeş a costat prea mult, dar asta nu-i un cuvînt pentru a o dărîma şi a construi în locu-i una mai ieftină.
*
După aceste lămuriri avem o mică socoteală de regulat cu „Românul”.
După ce guvernul liberal a primit propunerea elementelor conservatoare din Adunări, de-a nu se supune reviziunii decît art. 7 şi numai acesta, evitîndu-se orice motivare, pentru a evita ca cestiunea să devie o armă de partid în alegeri; după ce, c-un cuvînt, tocmai opoziţia conservatoare s-au arătat atît de leală, nepunînd piedici nici chiar guvernului demagogic întru rezolvarea eventuală a cestiunii, oare mai au loc insinuările perfide, vorbele lunecoase, acuzările de înaltă trădare ce ni se fac?
Cu toate acestea „Românul” de luni-marţi 19 făurar (3 mărţişor) ne mai vine încă c-o claie de insinuaţiuni pentru care nu găsim cuvînt destul de aspru ca să le calificăm.
„Românul” ameninţă că conservatorii ar lua guvernul în condiţiunile cele mai favorabile pentru scopurile lor de întindere a unei reacţiuni teroriste în toată ţara şi de modificare a Constituţiunii pe bazele faimoasei petiţiuni de la Iaşi. Aceste condiţiuni ar fi cu atît mai favorabile cu cît ţara ar fi în pericol de a fi absorbită de vecini, iar liberalii, din patriotism, s-ar abţine de la alegeri.
„Românul” uită însă un lucru.
Petiţia „faimoasă” de la Iaşi a fost concepută pe cînd era linişte în toată Europa şi pe cînd nu era nici vorbă ca străinii să se folosească de mişcările din ţară. Ea, bună-rea cum o fi fost, căci n-o judecăm, pentru că n-o admitem, avea să meargă calea tuturor drepţilor, calea legiuită pe care s-a şi înfundat, soartă pe care, în treacăt vorbind, o merita în mare parte.
Republica de la Ploieşti însă, aruncarea cu pietre în capul consulului german, încercările de revoltă de uliţă înscenate de fraţii liberali pentru a sili pe Domn să abdice erau făcute în timpul unui război cumplit între două naţii uriaşe şi de natură a ne atrage pe de-a apururea ura unuia din beligeranţi, fără ca ţara să aibă vun interes de-a se strica cu cea dentîi
1.Lapsus calami pentru: răspetiile putere militară din Europa, fără ca să fie vro perspectivă de folos în acele manifestaţii pe cît de criminale pe atît de smintite.
Deosebirea între petiţia de la Iaşi şi scenele de dinaintea salei Slătinenanului e în orice caz mare.
În timpul războiului ruso-turcesc ne-am rostit contra participării cu vehemenţă, cu asprime, mărturisim, căci lucrul merita o asprime estraordinară. Mii de copii ai ţării piereau prin şanţuri pentru o cauză străină, zeci de mii degerau de frig în toiul unei ierne cumplite, ba au murit soldaţi de ai noştri de foame chiar. Cînd i-am văzut întorşi acei bieţi oameni, palizi, hămisiţi, goi în toată puterea cuvîntului pe o iarnă grea, ne-am spăîmîntat de uşurinţa soiului de liberali ce ne guvernă şi n-am găsit destule cuvinte aspre de mustrare. Dar acestea le scriam, şi cuvîntul scris e departe de-a avea efectul graiului viu.
Dar oare d. c. A. Rosetti a scris numai în contra noastră?
D-sa, din balconul casei sale, a spus mulţimii adunate că mai rămîne o Plevnă de luat mai duşmană, mai rea decît cetatea lui Osman, Plevna reacţiunii.
Pe cînd fiii şi fraţii … reacţiunii mureau pe cîmpul de bătălie, d. C. A. Rosetti n-a găsit altă plaisanterie mai potrivită de zis decît să compare pe nişte cetăţeni ai statului român, pe nişte oameni cu stare, oneşti, neatîrnaţi prin caracter, cu tunurile omorîtoare şi cu puştele unei oştiri inamice.
Ce merita oare d. C. A. Rosetti pentru aceasta? O cingătoare de laur împrejurul frunţii sau o cingătoare de cînepă împrejurul gîtului? Asta-i întrebarea.
Numai împrejurarea că d. C. A. Rosetti era după masă ne face să-i iertăm şi aceasta, dar iertarea nu va să zică uitare.
Poetul cel mai mare al naţiunii l-au înfierat cu epitetul homeric de „hidoasă pocitură”, şi aceasta este şi va rămîne în zisele şi actele sale. Cu toate acestea nici ură demagogică, nici calomnie, nici insinuaţiunile perfide şi lipsite de bun-simţ chiar ale presei radicale nu ne vor abate o clipă din calea noastră. Iubim ţara şi naţia noastră astfel cum n-o iubeşte nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a o iubi. în noi trăieşte restul de energie şi de caracter pe care voi în viaţa publică aţi ştiut a-l nimici. Credeţi voi că v-am trata cu dispreţul ce vi se cuvine cînd aţi fi oameni? Dacă- precum ziceţi- sîntem atît de periculoşi, atît de vînduţi străinilor, atît de răi, de ce n-aveţi curajul de-a ne nimici? De ce nu ridicaţi un eşafod pe care să-l încrunte sîngele nostru? Cînd aţi avea atîta, cel puţin atîta curaj, fiecare dintre noi ar muri fericit! Căci ar vedea că rămîn oameni în urmă, oameni energici, cari au tăria opiniilor pînă la ultima consecuenţă.
Dar aşa nu-nţelegem să vă facem de bună-voie loc, cînd nu vedem în voi decît nişte stîrpituri cu gura largă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X