Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În numărul nostru de vineri, 25 aprilie, ne-am permis a reproduce din „Indépendance belge” o corespondenţă cu data 13 aprilie stil nou, tratînd despre un eveniment ce se petrecuse înainte de 25 de zile, cu noutăţi învechite sau pripite, corespondenţă a cărei însemnătate nu consistă de loc în indicaţiunile materiale ce le făcea, al căror adevărat descurs publicul îl cunoştea din zilnica citire a gazetelor, ci în aprecierile pe cari le făcea corespondentul. Un en-tete, cum se zice în limbajul gazetarilor, de 4 1/2 linii, singura lucrare proprie pentru care redacţia ,,Timpului” poate fi răspunzătoare, zice următoarele :
Asupra lucrurilor ce se petrec la noi „L’Indépendance belge” primeşte amănunte cari desigur vor spori stima de care ne bucurăm în străinătate.
Atîta-i tot. O uşoară ironie, îndreptăţită desigur în ţara minunilor, ca să nu zicem a Costineştilor şi Pătărlăgenilor sau a d-al de Dimanci etc., precum obicinuiau a zice confraţii de la „Presa” pe cînd erau în opoziţie. Deie-ni-se voie a releva în treacăt un lucru. Roşii – sau, ca să-i numim cum vor – „partita liberală” n-are oameni; de cîte ori îi trebuiesc cată să-ntinză mîna într-altă parte. Nimeni nu zice d-alde Boerescu, d-alde Cogălniceanu, d-alde Vernescu – toţi însă în ţara aceasta zic Fundeştii, Pătărlăgenii, pentru a arăta că nomen eorum legio, că nu se deosibesc prin nimic de mulţimea muritorilor nici prin talent, nici prin ştiinţă, nici prin avere, c-un cuvînt prin nici unul din elementele cari-l fac pe om propriu de a lua asupră-şi responsabilitatea intereselor generale. N-avem ce-i face, aşa este. Ne pare rău şi pentru partidul roşu – sau liberal cum [î]şi zice – , ne pare rău mai cu seamă pentru ţară, căci cultură, talent, avere, mărime de caracter sînt lucruri esenţiale, cari trebuiesc să fie reprezintate în măsură mare într-un partid politic. Cînd „Românul” încerca şi el să-şi bată joc de partidul conservator cita pe Temelie Trancă sau pe popa Tache. Ei bine, aceşti doi cetăţeni n-au fost nici deputaţi, nici miniştri, nici membri în consiliul comunal măcar sub conservatori; dar cîţi de teapa şi înălţimea lor culturală vedem astăzi în Parlamentul liberal! Nomen legio.
Nu zicem că n-ar fi şi în partita liberală bărbaţi cu stofă, de nu de oameni mari de stat, dar cel puţin de oarecare seriozitate politică. Dar sînt puţini, estrem de puţini, şi la aceasta sistemul e de vină. Cine face din d-nii Carada şi Costinescu oameni de stat, însărcinaţi a trata afaceri de sute de milioane, pierde în mod absolut dreptul de-a apela la oameni de-o autoritate oarecare. Aceşti doi d-ni pot fi cum poftesc, buni sau răi, inteligenţi sau nu; împrejurarea că nu pot dovedi nici un fel de studii făcute regulat în vreo şcoală din lume, apoi aceea că pîn-acum n-au avut – haide, fie – ocazia de a-şi manifesta adîncimea calităţilor înnăscute, toate acestea-i fac în ochii publicului mare, dar mai mult încă a publicului mic de oameni cunoscători, cu o cultură temeinică, să joace un rol problematic. Apoi numai cu fraza că sînt espresiunea naţiunii nu se-ncălzeşte nimene. Într-o societate veche am fi putut aştepta ca asemenea domni să-şi cunoască prin ei înşii puţinătatea lor, la noi, din contra, serii întregi de asemenea domni primejduiesc citirea „Monitorului”, căci deodată ce te pomeneşti că sînt însărcinaţi cu cine ştie ce afaceri diplomatice, financiare, tehnice etc.
Noi regretăm de multe ori – o spunem sincer – de-a fi prea aspri cu adversarii noştri politici, căci, adevărul vorbind, nu ei sînt de vină, ci sistemul, această lipsă absolută de control, această atîrnare a tuturor intereselor ţării de voinţa personală a unui vizir, pospăit cu forme constituţionale al căror cuprins e falsificat. Sistemul vicios le dă vînt şi n- avem decît a deplînge neperfecţiunea naturii omeneşti, care se lasă a fi amăgită de forme goale şi care crede că dacă i-a căzut în sîn, printr-un sistem vicios, o însărcinare mare, domnul respectiv e totodată un om mare. Sîntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem cîteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neştiinţei şi a mărginirii multora din partidul de la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sînt oamenii la locul lor, nu sînt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sînt într-adevăr, nimica toată, şi ceea ce reprezintă, demnităţi înalte ale statului, escitează deja rîsul şi ironia cititorilor, încît o vină din partea noastră, o intenţie de-a ponegri, nu există defel.
Aceste adevăruri le-am espus în toate chipurile: mai subţire, mai de-a dreptul, mai în teorii abstracte, mai în figuri intuitive. Geaba. Inscripţia de pe un templu antic „Cunoaşte-te pe tine însuţi” rămâne un problem nedezlegat pentru imensa majoritate a spiritelor omeneşti.
Aşadar ironia din partea noastră e îndreptăţită, împărtăşită de public, şi nu ni se poate imputa.
Acestea le spunem faţă cu imputările ce le face „Românul” violenţei stilului nostru. Înţelegem politeţa cu d. D. Brătianu de ex., n-o-nţelegem pînă la acelaşi grad cu Gianii, Costineştii sau Gheorghienii partidului. Nulităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică; ele trebuie să ştie că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sînt în stare să le priceapă.
Dar să venim la articolul din „Indépendance belge”. Din acel en-tete de 4 1/2 linii cicero mare se vede lesne că nu luăm deloc responsabilitatea pentru exactitatea din punt în virgulă a corespondenţei; zicem numai că acest ziar primeşte amănunte care-l privesc du reste, dar cari desigur vor spori stima de care ne bucurăm în străinătate.
Ziarul belgian e, precum se ştie, foarte răspîndit şi se bucură de mare credit.
De acea reproducere se serveşte „Războiul” şi apoi „Românul”; acest din urmă, într-un articol lung de 5 1/2 coloane, atribuie „Timpului” tot ce zice „Independenţa belgică”.
A atribui cuiva ceea ce el n-a zis, pentru a-l combate, este însă, o sofismă veche, cunoscută şi trecută conştiincios în Topica lui Aristotel. De împărtăşim sau nu opiniile corespondentului belgian e treaba noastră; în orice caz însă, dacă sîntem combătuţi, voim să fim pe baza celor zise de noi, iar nu în temeiul celor reproduse din ziare străine.
În acel articol se coprind laude la adresa unora pe care noi nu le semnăm, cu toate acestea le-am reprodus. Noi am reprodus din ziarul „Fremdenblatt” laude la adresa d-lui Brătianu, din „République Française” laude la adresa d-lui C. A. Rosetti. Nimeni nu va crede că nouă ne-ar fi venit cîndva în gînd de-a împărtăşi laudele adresate acestui din urmă domn mai cu seamă. Noi reproducem din ziare străine tot ce se atinge de ţară şi ne vine sub mînă, bine fie sau rău fie; nu doar pentru că am recunoaşte vreo valoare intrinsecă acestor producţiuni efemere, ci pentru că ştim că în apusul Europei opinia publică e o putere cu care trebuie să socotim, de care avem a ne teme uneori.
Ca „Războiul” să ne atribuie nouă cuprinsul unor reproducţiuni din foi europene e poate explicabil. „Războiul” e un ziar de întreprindere, nu de partid, şi, dacă sub rubrica de Bibani poate aduce vro picanterie, o aduce fără multă jenă. Cine se interesează se convinge de contrariu, cine nu, nu. Dar ca „Românul”, organ de partid, să urmeze aceeaşi cale nu se justifică nici măcar prin principiul concurenţei negustoreşti şi nu vedem în această substituţie decît un act de rea- credinţă.
Cu asemenea acte sîntem îndealtmintrelea deprinşi din partea onor. confraţi şi poate, dacă n-am mai întîmpina astfel de manopere incorecte, ni s-ar turbura dulcele obicei al existenţei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI