În revista ziarului „Presa” din 15 decembrie citim următoarele rînduri:
Dezbinarea şi animozitatea diferitelor partide, în timpuri critice ca cele de astăzi, departe de a aduce un folos ţărei, pot produce, din nenorocire, cel mai mare rău, făcînd sa profite de aceste neînţelegeri aceia cari numai prin ele pot să ajungă la scopuri negreşit dezavantagioase României.
În aste zile de grea încercare prin cari trece ţara noastră, în noua sa poziţiune de „ţară independentă”, ţinta dar a organelor de publicitate, fie din orice partidă, trebuie să fie lucrarea sinceră şi nepărtinitoare la întărirea statului.
Nu prin insinuări mai mult sau mai puţin sarcastice, nu prin parabole născute de imaginaţiuni fecunde, nu cântînd pai tu ochii vecinilor vom aduce vreun folos ţărei noastre, vom putea conlucra la ridicarea şi fericirea ei.
Deşi numele ziarului nostru nu se rosteşte în aceste rînduri, nu putem să nu recunoaştem că acele cuvinte de „insinuări sarcastice”, de „parabole născute din imaginaţiuni fecunde” se adresează „Timpului”.
Acele reflecţiuni mai mult sau mai puţin melancolice nu ne ating deloc; nu înţelegem însă cîtuşi de puţin gravitatea imputărilor ce ele conţin. Ne întrebăm întru ce apreţierile noastre umoristice asupra consideraţiunelor foarte transparente ale
„Presei” cu ocaziunea înlocuirei ministeriului Cairoli prin ministeriul Depretis ar constitui o crimă în contra intereselor ţărei „în aceste zile de grea încercare” precum zice „Presa”?
Sîntem cu totul de părerea că „dezbin[rile şi animozitatea diferitelor partide pot produce cel mai mare rău, mai ales în timpi critici”. Dar „Presa” uită un lucru pe care trebuie să i-l aducem aminte: adică cine a sădit acele adînci dezbinări şi în care împrejurări.
Cu mîna pe conştiinţă întrebăm dacă timpii nu erau critici cînd radicalii, venind la putere, au semănat, prin prigoniri nedemne şi sistematice, ura şi discordia? Dacă ei nu jurase distrugerea partidului conservator nu cînd era în capul ocîrmuirei, ci după căderea lui de la putere? În curgere de doi ani, în faţa împrejurărilor celor mai critice pentru ţară, cu un război ce se pregătea şi, în cursul acelui război, sub povara şi primejdia invaziunei unei armate străine, s-a urmat, in contra partidului învins, acel sistem de persecutare odioasă care nu tindea la mai puţin decît la uciderea lui politică şi morală.
„Presa”, imputîndu-ne nouă dezbinările şi animozităţile partidelor, pare a fi uitat toate aceste. Odinioară însă era şi dînsa pătrunsă de indignarea generală ce se manifestase atunci. Volume întregi am putea alcătui cu articole în cari acel ziar îşi rostea, cu o dreaptă vehemenţă, părerea asupra urei pasionate cu care radicalii de la putere, în curs de doi ani, urmăreau stingerea desăvîrşită a adversarilor lor. Şi atunci erau zile de grea încercare pentru România, şi atunci timpii erau critici, cu toate aceste cine, fiind sincer, ar fi putut imputa „Presei” că atitudinea ei era vătămătoare intereselor ţărei? Şi pentru ce, dacă noi astăzi tot nu putem uita toate acele, pentru ce să fim învinovăţiţi că lovim în binele ţărei pentru că nu putem înţelege, nu putem admite nici o apropiare, necum nici o alianţă cu făptuitorii acelor persecuţiuni?
„Presa” încheie articolul său prin următoarele cuvinte bine simţite:
Binele, vină el ori de unde ar veni, cînd îl întîlnim trebuie să ne punem toate silinţele noastre spre a-l face să devie o realitate. Aceasta, credem noi, se numeşte a lucra în interesul ţărei, iar nu cînd facem opoziţiune continuă pe singurul motiv că binele propus nu derivă de la noi! …
Incriminarea ascunsă printre aceste rînduri nu putem crede că poate fi îndreptată la adresa noastră. „Presa” nu poate insinua că opoziţiunea noastră împotriva guvernului radical este întemeiată pe singurul motiv că binele propus nu derivă de la noi, pentru că lovitura aruncată ar începe prin a cădea pe însuşi capul al acelui organ care, în curs de doi ani şi în vremuri din cele mai critice, alăturea cu „Timpul”, a atacat pe acel guvern pentru aceleaşi cauze, pentru aceleaşi greşeli pentru care îl combatem noi încă şi astăzi.
Dacă ar fi nevoie de o dovadă şi mai pipăita despre aprecierile noastre le-am găsi în articolul ce a apărut în numărul de duminică a ziarului „România liberă”; acest ziar, din punctul său de vedere şi pentru motive ce n-avem noi a le cerceta, se miră de ceea ce numeşte el « apropiarea, dacă nu şi unirea între guvern şi „Presa”». În uimirea sa, sinceră sau prefăcută, el exclamă:
Nu te mira, Românie, căci toate aceste împerechieri, sînt pentru fericirea ta!
Ei bine, dacă chiar organul recunoscut al unui bărbat care pînă ieri făcea parte din guvernul pe care îl combatem nu înţelege apropierea ce ni se impută vouă că nu voim a o face, cum poate „Presa” să ne acuze că facem „opoziţiune continuă”?
Nu! Şi „Presa” şi „Românul”, cari astăzi stau alăturea pentru a ne ataca direct, au convieţuirea că „Timpul”, în combaterea sa a guvernului actual, urmează o luptă leală şi ne interesată, fără a-i cere nimic, fără a-i rîvni moştenirea sau împărţirea puterei. Cu toată prigonirea la care a fost supus partidul conservator din partea adversarilor săi radicali, făcă-se binele chiar şi de dînşii, dacă sînt capabili de a-l face, şi vom fi cei dîntii nimeni nu se poate îndoi despre aceasta- cari vom fi fericiţi de a putea
aplauda măsurile binefăcătoare pentru patria noastră.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X