Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În vederea alegerilor a doi deputaţi pentru Iaşi în locul celor intraţi în funcţii se mişcă vro câţiva indivizi puţin cunoscuţi pentru a forma un partid roşu în capitala Moldovei.
Se ştie că acest partid roşu e creaţiunea subvenţiei administrată d-lui Guţă Panu prin fostul ministru socialist al instrucţiei, d. V. Conta. De atunci d. V. Conta a devenit membru la Casaţie, d. Guţă Panu a fost pomăzuit, prin virtuoasele mâni ale d-lor C.A. Rosetti – warszawsky, secretar general al Ministeriului de Interne.
E adevărat că publicul mare nu e ‘n poziţie a cunoaşte personajele politice improvizate în partid roşu în Iaşi. D.
D. Ghiorghian, unul din ele, fiul unui preot din Botoşani, şi-a început cariera politică prin a fi fracţionist. Numit, pentru nefericirea sa, agent diplomatic al României la Roma, i-a intrat de-atunci gărgăunii mărimii şi a repedei îmbogăţiri în cap şi a devenit direct ciracul lui Herşcu Goldner şi apărător privilegiat al izraeliţilor, iar indirect cirac al d-lui C.A. Rosetti, afiliatul Alianţei izraelite şi al tuturor Internaţionalelor din lume.
D. Guţă Panu are în trecutul său lucruri şi mai caracteristice. A primit, sub ministrul Maiorescu, un stipendiu de stat pentru a se ocupa în străinătate cu studii istorice şi filologice, D-sa însă, în loc de-a învăţa lucrurile pentru cari fusese trimis, crede de cuviinţă a învăţa dreptul în Belgia, ca şi când statul ar fi având nevoie de un advocat mai mult sau de înaintarea personală a d-lui Guţă Panu. Prin această frustrare a statului c-un stipendiu destul de însemnat d. Guţă Panu e în poziţia de-a face politică lucrativă şi… devine roşu. De-atunci înainte viaţa sa, ca şi a d-lui Conta, e un şir de acte vrednice de bănuială faţă cu prietenii săi politici de mai nainte. Ca prim procuror la tribunal d. Panu executa rolul de poliţie secretă a guvernului asupra conştiinţei şi convingerilor magistraţilor, cari se ‘nţelege priveau cu ochi foarte răi această speţie de magistrat între ei. E evident deci că alături cu Warszawsky, mare cordon al ordinului Sfintei Cânepe, d. Guţă Panu nu poate avea decât un viitor strălucit.
Modul de-a face politică a acestor d-ni e în adevăr ciudat şi merită atenţie.
Se face de ex. o petiţie către guvern ţinută în termeni echivoci şi capabili de-a li se da o dublă esplicare. Această suplică se colportează printre cetăţeni, spunându-li-se că e în contra guvernului. Cetăţenii liniştiţi iscălesc, încrezându-se în vorbele colportorilor, şi a doua zi se pomenesc că suplica se publică în organul roşu cu semnăturile cetăţenilor, dar c-o introducere cu totul în alt senz decât acela pe care i-l dădeau ei. Şi astfel oameni buni nevinovaţi sunt pecetluiţi ca aderenţi ai guvernului. Oamenii protestează, aleargă la toate ziarele spre a-şi retrage iscălitura, declarând c-au fost amăgiţi, dar nu le ajută nimic. Suplica s-a espedat deja marelui rabin C.A. Rosetti, care le şi mulţumeşte ca unor „oameni rămaşi de la 1848” şi veterani în lupta pentru buget. Degeaba lumea se zvârcoleşte, arătând că la 1848 nici nu era născută, că, de când e, n-a avut a face nici în clin nici în mânecă cu roşii şi se ştie nevinovată de conivenţă or complicitate cu birourile de împământenire, că-i e silă de onoarea problematică de a fi priviţi de concetăţenii lor ca spioni ai guvernului central sau ca agenţi electorali ai lui Warszawsky!
Toate sunt în zadar. Suplica măsluită se publică în „Românul” şi vorbe oncţioase de gratitudine curg asupra nefericiţilor subscriitori, cari se zbat ca creştinii cărora ai vrea să le aplici circumciziunea cu de-a sila.
Şi cu astfel de panglicării cred d-lor a forma partid roşu în Moldova.
Ne mai rămâne a descrie pe un colportor al acelei jalbe din Iaşi, pe d. Verusi. Acel domn se pretindea odinioară pictor şi primăria din Iaşi, naivă şi de bună credinţă, [î]l însărcinează a zugrăvi biserica de la cimitirul Eternitatea. „Văruiţi biserica ca s-o zugrăvesc”, zise lucrătorilor. „Zugrăveşte d-ta ş-om vărui-o noi mai pe urmă”, răspunseră lucrătorii râzând.
Zugrăvelile acelei biserici erau un adevărat scandal. Greşite ca desemn, imposibile ca colorit, reprezentând în chipurile sfinte o breaslă uşoară de femei din Iaşi, mitropolitul a refuzat mult timp s-o sfinţească. Dar ceea ce are haz e cronografia tablourilor sale.
A zugrăvit într-un rând „o fată lângă izvor” şi n-a putut-o vinde. Vine serbarea lui Grigorie Ghica, cel decapitat pentru opunerea la cesiunea Bucovinei. Repede doniţa de apă se preface în stâncă c-o pajură austriacă, se pun lanţuri la mânile chipului şi tabloul reprezintă „Bucovina răpită de austriaci”. Dar tot nu se vinde. Vine cesiunea Basarabiei. Repede codrul din fund se preface în Marea Neagră, pajura austriacă în rusească, izvorul în stâncă în mijlocul mării şi tabloul reprezintă „cedarea Basarabei „.
În această din urmă metamorfoză s-a propus Camerei c-a s-o cumpere, dar n-a cumpărat-o. Aşteptăm învierea morţilor şi vânzarea de veci sub altă formă; c-un fes în cap şi cu fustanelă ar putea reprezenta Epirul.
Şi-o găsi ea un stăpân vrodată.
Convins în sfârşit că n-are talent, onor. d. Verussi s-a lăsat de pictură şi s-a pus pe o meserie mult mai lucrativă, politica. Azi e agent electoral al guvernului în Iaşi şi ocupă câteva funcţii bine salariate. E de prisos a adăoga că nici d. Verussi, nici d. Ghiorghian nu sunt ieşeni şi că e foarte ciudat a vedea improvizându-se acolo un partid compus din oameni pripăşiţi în capitala Moldovei pentru a-şi face treburile.
Astfel în judeţe în cari firma Brătianu warszawsky nu are deloc aderenţi aceştia se inventează, se improvizează din oameni pripăşiţi, se scot din pământ, din iarbă verde. Nu ştim dacă cetăţenii ieşeni, fie liberali, fie conservatori, ar fi în stare a-şi hărăzi încrederea lor unor parveniţi cari se servă de amăgire pentru ca, pe sub mână, să dea comuna şi judeţul pe mânile adevăratului partid roşu ce se va forma în Moldova din noii cetăţeni circumcişi.
Dar ceea ce ştim e că aceste colonii de cîte 2 – 3 roşii, comandaţi de guvernul central prin Moldova ca să se puiască ca viermii în carne putredă, ne aduc aminte de o stare de lucruri analogă din anticitate.
Un învăţat german, dr. Reinisch, în cercetările sale asupra Egipetului spune că acum 3700 ani, cultura acestei ţări a avut o tranziţie spre corupţie, demoralizare şi desfrânare. Cea dintâi cauză a corupţiei erau numeroşii negustori semiţi: fenicieni, arabi, evrei, cari se aşezaseră în Egipet şi au zguduit conştiinţa de drept şi stricta ordine a poporului prin uzanţele lor de afaceri şi prin vînătoarea de câştig. Întâi s-au demoralizat servii şi sclavii, apoi veni un regim al metreselor, căci cei mari cumpărau sclave siriene şi etiopiene, le încărcau cu bogăţii şi-şi neglijau soţiile proprii. Pofta desfrânată de câştigare de averi, o nemărginită goană de plăceri a adus o deplină răsturnare a raporturilor sociale. Familii celebre se ruinară şi sărăciră, iar în locul lor se iviră parveniţi fără ruşine. Oameni ce nu avuse[se]ră nimic ajunseră să posedeze bogăţii, palate, grădini, sclavi şi comori, se îmbulziră în toate sferele şi câştigară până şi intrarea la Curte. Cine simţea în sine instictul irezistibil de-a fura, dar vrea să practice acest instinct în mod cuviincios, n-avea decât să meargă la percepţie, să-şi ia patent de hoţ şi să se înscrie în breasla pungaşilor. Aceştia aveau un staroste, la care se depuneau toate lucrurile furate în Egipetul întreg şi cine voia să reintre în posesiunea lucrurilor sale mergea la staroste, care-i restituia lucrurile după ce plătea o provizie pentru hoţ. Ba regele Rampsinit însuşi dete mâna fiicei lui iubite celui mai mare hoţ din ţară care ducea de nas şi poliţia publică şi cea secretă şi, deşi în Egipet nu erau juraţi, scăpase de condamnare şi era recunoscut ca omul cel mai cu minte din ţară. Atât de jos căzu Egipetul, acest străvechi leagăn al culturii, care prin hărnicie şi muncă ajunsese la cea mai mare înflorire.
Câştigul fără muncă intelectuală sau fizică, fără administrarea unui capital moştenit, e un furt făcut în condiţii cuviincioase. Breasla a cărei meserie e a îmbla după asemenea câştiguri e breasla roşie. Semiţii contraccii asemenea nu lipsesc, iar starostele breslei e ministru de interne şi reversibil. D-rul Reinisch ar putea să facă cercetări egiptiologice şi în România sub Rampsinit Îngăduitorul.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII