Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
O ştire telegrafică din St Petersburg ne vesteşte că generalul de divizie Ioan Ghica, ministru plenipotenţiar al României acreditat pe lângă guvernul M.S. Împăratului tuturor Rusiilor, a încetat din viaţă.
Generalul de divizie Ioan Ghica a fost fiul lui Grigorie Vvd Ghica, Domnul de neuitată memorie al Moldovei. Părintele său nu numai că făcuse din capitala Moldovei centrul de întrunire a tot ce poporul românesc avea pe timpul acela mai strălucit şi mai inteligent, nu numai că împreunase împrejurul său pe un Negri, Panu, Alexandri, Const. Hurmuzache, Sturza, Cogălniceanu, Mavrogheni, Ioan Ghica, A. Laurian, Ralet ş.a. dar, fiind Domn, deci în perspectiva sigură a unei abdicări personale, s-a făcut în conferinţele de la Viena şi de la Constantinopole reprezentantul ideei unirii Principatelor şi a alegerii unui principe străin dintr-o dinastie suverană a Europei. O mare parte a averii sale a constituit-o în fond al Orfanotrofiei din Iaşi. Anastasie Panu, care a văzut în Grigorie Vodă Ghica pe adevăratul promotor atât al Unirii cât şi al tuturor ideilor de reformă politică şi socială, l-a proclamat în Adunarea ad-hoc „marele om al României”.
Fiul său, generalul de divizie Ioan Ghica, a fost deputat în Adunarea ad-hoc şi la alegerea lui Alexandru Ioan I a votat dimpreună cu frate – său C. Ghica, fost consiliar la Curtea de Casaţie, unirea personală a Principatelor, primul pas pentru Unirea definitivă.
Sub Vodă Cuza a făcut parte din mai multe cabinete, când ca ministru al afacerilor străine, când ca ministru de război. Între altele a făcut parte din cabinetul care a proclamat fuziunea ministeriilor Moldovei cu ale Ţării româneşti şi întrunirea Camerelor. Împreună cu Constantin Negri a elaborat memoriul justificativ în cestiunea mănăstirilor pământene, zise închinate. După abdicarea lui Vodă Cuza a fost viceprezident al Constituantei şi ca atare a luat parte la votarea Constituţiei actuale, care poartă contrasemnătura lui în calitate de ministru, sub aceea a M. Sale Regelui.
Se ştie că, în urma sosirii M. Sale Regelui, ţara era ameninţată de invazie din partea Porţii. Generalul Ioan Ghica era pe atunci ministru de război al M. Sale. În această calitate el organiza apărarea ţării, gata a întâmpina agresiunea posibilă a oştirilor Porţii.
Numit mai târziu agent diplomatic al ţării la Viena, a fost cel dendâi căruia Maiestatea Sa Împăratul Austriei i- au făcut primirea cu ceremonialul obicinuit persoanelor investite c-un caracter diplomatic oficial. Ca delegat în Congresul telegrafic internaţional din Roma i-a dat acelui Congres o idee cu mult mai exactă despre ţările române şi despre statul român.
Anii din urmă ai vieţii sale se disting prin deosebita gingăşie a însărcinărilor diplomatice pe cari le-au avut, căci a fost reprezentant diplomatic al României la Constantinopol tocmai în acei timpi critici când armata rusească era în ajun de-a trece Prutul şi după ce l-au trecut, încât, cu toate dificultăţile situaţiei, a stat, cu pericolul vieţii sale chiar, neclintit la postul din Constantinopol până în momentul rechemării şi a începerii ostilităţilor. În timpul campaniei a fost ataşat pe lângă persoana M. Sale Împăratului Alecsandru II, luând însă parte activă la război. După război generalul avu a împlini o misiune şi mai spinoasă, căci fu trimis ministru plenipotenţiar la St Petersburg într- un moment în care relaţiunile noastre diplomatice cu Imperiul ţarilor nu erau nimic mai puţin decât normale, căci tocmai atunci se iscase conflictul aşa numit al Arab-tabiei, care, din esces de zel din partea guvernului nostru, luase caracterul unei cestiuni de onoare militară pentru Rusia, şi tot atunci ţara luase în cestiunea cesiunii Basarabiei singura atitudine ce i se cuvenea, cu toată disproporţia dintre puterile noastre şi acelea ale împărăţiei vecine. Oricine înţelegea ce delicată era poziţia agentului nostru diplomatic în acel timp la St Petersburg şi ar fi de datoria ministrului respectiv de-a constata modul prudent şi statornic cu care generalul Ioan Ghica şi-a împlinit însărcinările sale.
Astfel nu e act al istoriei noastre contimporane, de [la] 1857 începând, la care generalul Ion Ghica să nu fi luat parte, nu e volum al Cărţii Verzi, editate de Ministerul nostru de Esterne care să nu conţină mărturisiri de patriotismul, activitatea şi talentul diplomatic al răposatului.
Săvârşit din viaţă departe de pământul iubit al ţării sale, el a murit de influenţele climei aspre a capitalei Nordului, departe de cei cinci copii pe care-i lasă în urmă, departe de soţia sa; căci o nestrămutată iubire de ţară l-a făcut să sacrifice îndatoririlor sale până şi interesele familiei şi afecţiunile sale cele mai scumpe. Soţia sa, nepoată a lui Alexandru Vodă Ghica, fost domn Tării Româneşti, ocupată cu îngrijirile ce reclama creşterea copiilor, n-a avut nici mângâierea supremă de-a asista la ultimele momente ale soţului ei.
Astfel se duc unul cîte unul toţi aceia cari au dat impulsul regenerării ţărilor române.
E o datorie de recunoştinţă pentru noi de-a ne reaminti faptele bărbaţilor acelora mai cu seamă cari, cu dezinteresare deplină şi în marginea puterilor lor, au contribuit la ridicarea patriei, căci rasa aceasta de oameni, pe care, după cuvintele Scripturii, D-zeu [î]i odihneşte „în laturea celor vii şi în corturile direpţilor”, devine din ce în ce mai rară.
Fie-i dar ţărâna uşoară şi amintirea pururea vie!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII