[„LA MONTPELLIER…”] – de Mihai Eminescu [20 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

La Montpellier s-a dat la 5 iunie o reprezentaţie teatrală în dialectul provenşal în folosul şcoalelor macedoromâne. „Messager du midi „, foaie cotidiană de acolo, a publicat încă de mai mult timp un articol asupra situaţiei politice a românilor macedoneni, pe care-l lăsăm să urmeze.

Articolul e intitulat:

O PARTE A POLITICEI OPORTUNISTE

Românii din Macedonia, Tesalia şi Epir

Se ştiu înclinările ce d. Gambetta le profesează în privirea grecilor şi aprobarea ce dădea ziarul său, nu demult, proiectelor de sporire ale regatului elin.

Se cunoştea pe de altă parte întinderea teritoriilor pe cari puterile propuseseră de-a le lua Turciei, de când d.

Waddington, „această medalie ştearsă care se credea bătută pentru a regula destinele Europei” – împrumutăm difiniţia de la un diplomat oriental – a consimţit a fi înaintea Congresului din Berlin advocatul preferenţelor prezidentului, Camerei deputaţilor.

Toată lumea presupunea că, încercând a împinge acţiunea esterioară a Franţei în afară de căile pe cari se ţinuse pân – acuma, responsabilul inspirator al miniştrilor noştri va avea cel puţin grija de-a face buna politică, adică de-a recomanda d-lui.. Waddington o delimitare teritorială de natură a spori în realitate puterea Greciei, cu alte cuvinte de-a nu crea un dualism de limbă şi de aspiraţiuni inamice.

Acesta este însă rezultatul pe care-l va ajunge d. Gambetta dacă ar ajunge a compromite Franţa în dificultăţile al căror preludiu a fost cestiunea Dulciniului. Se crede în genere, între politicianii superficiali cari se ‘nvârtesc împrejurul guvernanţilor noştri, că dincolo de frontierele Greciei actuale există elini gata a primi cu braţele deschise batalioanele regelui George. Aceasta este o eroare deplină şi această eroare falsifică din temelie esenţa proiectelor prezidentului Camerei.

În Epir ca şi-n Tesalia, grecii veritabili strălucesc aproape pretutindenea prin absenţa lor şi macedo-românii constituie marea majoritate a populaţiunii. Se pricepe dar scârba ce-o au de-a deveni concentăţenii d-rului Kokinos.

Am, voi să cunoaştem cuvintele fineţei ‘n adevăr italiene, pentru a nu zice genoveze, în virtutea cărora s-a descoperit că macedoromânii ar fi elini ! Pentru că au cler grecesc, călugări greci şi că-n lipsa de şcoale naţionale, de cărţi naţionale, ba chiar de caractere tipografice cari să fi putut pân’ acum să reprezinte sunetele limbii lor, au fost botezaţi în greceşte, au frecuentat şcoalele clerului grecesc şi au primit în idiomul din Atena educaţia şi instrucţia pe care le era cu neputinţă de-a o afla aiurea şi de-a o primi altmintrelea?

Nimic mai bizar decât de-a proscrie din Franţa congregaţiunile monastice şi de-a întemeia în Orient politica naţională pe situaţia şcolară şi religioasă a clerului grec din Tesalia.

Orice ar fi însemnând inconsecuenţa aceasta, se cade să împrumutăm din numărul de la 5 iunie al ziarului „République FranŞaise” confirmarea faptului ce semnalăm, fiind cea mai bună dezminţire ce se poate da straniei politice ce-a apucat-o vechiul dictator din Bordeaux. Iată ‘n adevăr ce se citea cu data de mai sus în „République FranŞaise”.

„Macedoromânii – căci pentru români numele de ţinţari n-are nici un înţeles, iar kutzovlahi, români şchiopi, e un termen de despreţ ce-l resping – ocupă tot teritoriul ce se întinde de la Ochrida şi până la Moreea şi de la Caiani până în Adriatica, în vecinătate de Durazzo. După Thunmann ei formează un popor mare şi numeros. Ei reprezintă o jumătate a populaţiei Traciei şi trei din patru părţi a Macedoniei şi Tesaliei.

În Macedonia toată partea de la apus, despărţită printr-o diagonală ce s-ar trage de la Kopvili la Salonic, coprinzând Vodena Ostrovo, Florin, Monastir, Prelep, Ochrida, Rema, Tornovo, Castoria, Cayani şi Niaghuzta ; la sud Samarina, Syraco, Ianina, cu districtele înconjurătoare, la răsărit Serres, cu satele din împrejurime, ar putea fi privite ca un teritoriu esclusiv român.

Câţi sunt aceşti macedoromâni de peste Dunăre, adecă trăind în Tracia, în Macedonia, în Tesalia, în Epir, în Albania? lată unde statistica [oficială] e părăsită în seama fantaziei. Pentru ca statistica oficială, regulară şi precisă, e un obiect de lux în aceste locuri, cată dar să ne referim la apreciaţiunile naţionale mai mult ori mai puţin dezinteresate, la acelea ale călătorilor, şi ele variază cu săriturile cele mai simţitoare, ale căror cauze pot fi cu toate acestea recunoscute şi pricepute.

Boué numără aproape 600000 de macedoromâni; dar el nu cunoştea toată întinderea elementului român răspândit la Serres, Vodena, Monastir, în Tesalia orientală şi în Albania.

Colonelul Leake găseşte 500 de sate macedoromâne în Macedonia, Tesalia şi în Epir, deci aproape 500000 de locuitori.

Iată deci un minimum.

Însă cifrele datează de acum o jumătate de secol; populaţia s-a sporit desigur de atunci încoace şi cei mai mulţi din aceşti călători, cu mijloace de investigaţiune foarte incomplete, nu şi-au putut întemeia clasificarea lor decât pe limbă şi pe cult, însă comercianţii şi lucrătorii macedoromâni vorbesc de preferenţă, greceşte, pentru comoditatea relaţiunilor lor; cât pentru cult, vom înţelege că în această epocă mai cu seamă le-a fost cu neputinţă de-a urma un altul decât cel practicat de clerul grecesc.

Daca venim la datele contimporane găsim cu totul alte cifre. Bolintineanu evaluează macedoromânii la 1 200 000; un vechi diplomat din Orient la 1 000 000; Bălăşescu, care a petrecut orice oraş şi orice sat al Peninsulei, la 2 500 000. Cât despre cel din urmă Blue book, el numără 50 000 numai la frontierele Greciei. Să ne mulţumim cu cifra lui Bolintineanu, de 1200000, Nu se cuvenea oare ca ei să trezească atenţia? Şi Congresul de la Berlin, care n-a voit nici măcar să examineze memoriul remis cu acest scop, n-a dovedit oare o prea mare nepăsare pentru interese cari au, ca şi altele, raţiunea lor de a fi?

După cestiunea numărului, să trecem la aceea a originii; şi aci suntem puţin în domenul problemelor, pentru că patru sisteme ni se prezintă.

După unul, macedoromânii se coboară din vechii traci, cari au primit de la colonii romani uzul limbei latine; după altul, ar fi de aceeaşi origine cu populaţiunile române ale Daciei. A treia opinie pretinde că evacuarea Daciei ar fi fost completă, sub Aurelian, care voia a scuti aceste populaţii în contra barbarilor dindărătul Dunării, după care ele s-au întors în patria lor, prin secolul al doisprezecelea, însă lăsând pe brazda ocupată din nou o fracţiune a emigraţiunii, originea grupurilor romanice actuale de lângă Pind şi Olimp. A patra opinie pretinde în fine că, în epoca retragerii lui Aurelian, românii s-au despărţit în două grupuri, din care unul au ocupat Moesia, Bulgaria actuală, pe când celalt a căutat refugiu în Carpaţii septentrionali.

Oricum ar fi, fie că ne-am sui la daci sau c-am vorbi de coloniile militare romane, sunt în originea românilor şi a macedoromânilor puncte de contact evidente; datinele, superstiţiile sunt aceleaşi; Rusaliile, sărbătoare care are aceleaşi nume în amândouă limbile şi care consistă în a pune roze pe morminte; Filipii, cari se practică în cele dendâi săptămâni ale postului şi în care timp se împart bucate între amici şi trecători; în ziua de anul nou copii macedoromâni se primblă cu o ramură de oliv, pe când în România, ramurile naturale lipsind, se fabrică artificiale; Moşii, sărbătoarea străbunilor, e aceeaşi la nordul ca şi la sudul Dunării şi, spre aducerea aminte a luării Romei de către barbari (gali ), populaţia, atât în România cât şi regiunile balcanice, are obiciul de a bate cânii într-o anume zi din fevruarie. Douăzeci de alte exemple de aceeaşi natură se pot cita. Oare toate acestea n-au o semnificaţiune reală?

În privirea limbii, grecii zic: kuţovlah şi român formează două dialecte cu fotul deosebite; puneţi pe-un macedoromân faţă c-un român şi nu se vor înţelege; iar unul din cei dendâi, voind să publice o broşură asupra cestiunii naţionale, au scris-o greceşte, nu româneşte.

 

A scris greceşte în adevăr, dar el au voit a fi înţeles şi de greci şi de conaţionalii săi.

Macedoromânii au avut un jurnal, „Frăţilia întru dreptate”, care se publica în limba cuţovlahă şi în cea greacă. Românii o pricep pe deplin. Originea latină în adevăr e lesne de recunoscut în textul macedoromân şi cuvintele culese din întâmplare, ca adunare, noştri, politici, sunt o dovadă; cât despre verb, această ţâţână împrejurul căreia se ‘nvârtesc toate limbile, el e identic, în moduri, în timpi, în conjugări

Rămâne acum cestiunea cultului şi a şcoalelor. Fără îndoială că macedoromânii merg la biserici grece, unde şi leturghia se face greceşte, dar cuvântul e simplu nu au biserici româneşti.

Sprijinite de greci, funcţionari ai Porţii, şi de turci, cari, fără cuvânt, se tem de estensiunea elementului român, se interzice întrebuinţarea limbei româneşti în biserici şi pân’ acum s-au aruncat în foc cărţile tipărite în această limbă. S-a găsit aci un instrument de grecificare care se priveşte, nu fără cuvânt, ca eficace.

Tot aşa stă cu şcolile; însă un ordin vizirial de la 1877 au autorizat creaţiunea de şcoli române în Turcia. şi de atunci s-au deschis cinsprezece pentru băieţi şi trei pentru fete, cu două mii de elevi şi douăzeci şi unul de profesori. Aceste şcoli se susţin de cătră comune şi prin daruri voluntare, la cari s-adaugă 60 000 de franci provenind de la Ministeriul de Instrucţie Publică din România. Acum un an şcoalele române existente s-au îndoit.

Aceasta este în rezumat foarte scurt cestiunea macedoromânilor. Românii, despărţiţi de ei prin Bulgaria, nu gândesc, se ‘nţelege, la vro anexiune.

Dar nu este natural ca să se gândească, ca şi alţii, de a stabili o legătură mai intimă între ei şi populaţiile pe cari le privesc ca pe-o fracţie a propriei lor familii?”

Din estrasele citate e lesne a se vedea defectul vital al operei căreia, cu sau fără cuvânt, dictatorul din Bordeaux a voit a asocia politica franceză. Români legaţi de greci, cei dendâi şi cei de-ai doilea legaţi de turci şi albaneji. Şi unii şi alţii condamnaţi a trăi în perpetue disensiuni interioare, nu este asta capodopera inconsecuenţei şi lipsei de minte? S-a glumit de-o mie de ori asupra ordinei morale şi s-au ridicat diviziunea intereselor de limbă şi naţionalitate, diferenţa de amintiri istorice, la înălţimea unui principiu permanent ! Se declară că Turcia e ‘n agonie, sub antagonismul raselor cari-o compun, şi se imaginează cu toate acestea un mic stat pe harta Europei care va cuprinde în sine exact aceleaşi principii de diviziune şi de moarte.

Ar fi fost mult mai simplu de a urma în acele regiuni politica seculară a Franţei, aceea a lui Napoleon III, şi de-a căuta să se constituie, alături cu România dunăreană, care datoreşte împăratului existenţa şi unitatea politică, o Românie macedoneană, a cărei rol n-ar fi fost nici fără importanţă, nici fără strălucire.

Stabilirea unui stat de două – trei milioane de suflete, care ar fi putut pretinde porturi în golful Salonicului şi al Adriaticei, care ar fi avut cu Franţa legătura unei limbi de aceeaşi origine, n-ar fi fost fără valoare din puntul de vedere al intereselor naţionale în Orient.

N-ar fi trebuit decât să se încurajeze în mod pacific aspiraţiunile acestor populaţiuni puţin cunoscute, a le sprijini în tentativele lor de reconstrucţiune morală şi, în ziua în care împărăţia turcească s-ar fi descompus definitiv, ele n-ar fi avut greutate de-a trăi şi a-şi susţine drepturile lor.

Dar ar fi trebuit ca d. Waddington, primul ministru al primei naţionalităţi latine, să consimtă a citi şi a sprijini dinaintea Congresului de la Berlin memoriul produs de această mică naţionalitate latină cu atâta usurinţă despreţuită. Ar fi trebuit ca d. Gambetta să nu facă atâta gură despre Grecia şi greci precum a făcut-o, ci să recunoască că politica lui Napoleon al III, maltratată în mod atât de constant, înnegrită şi batjocorită de el, fusese în Europa orientală pe cât de dreaptă pe atât de fecundă şi că nu rămânea decât să urmeze a-i culege fructele. Aci era puntul dificil şi se ‘nţelege de ce prezidentul Camerei nu s-a ocupat. Grecii, cu incomparabila magie a trecutului lor istoric, erau tot; românii nimic. Deci au fost trataţi în consecuenţă. De minimis non curat praetor.

Nu suntem în drept a zice că, dacă dictatura din Tours şi din Bordeaux a fost o politică a neprevederii şi a incapacităţii celei mai culpabile, politica exterioară a oportunismului va rămânea aceea a ignoranţei şi a prezumpţiunii celor mai caracterizate?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.