[„LA REFLECŢIUNILE NOASTRE”] – de Mihai Eminescu [18 martie 1882]

La reflecţiunile noastre asupra cazului d-lui Filibiliu, profesorul permutat prin hotărâre a consiliului, la Focşani, pentru că într-un moment de nerăbdare a lovit – desigur nu ca pedeapsă corporală – pe un elev repetent, „Pseudo – românul „ ne-a răspuns cu două articole pline de insinuaţiuni şi, se ‘nţelege, ne-a substituit, ca de obicei, idei pe cari nu le-am enunţat şi nu le-am avut niciodată.

Ceea ce am voit să zicem şi repetăm acum este ca să nu se dea prea mare gravitate unor nimicuri. Voltaire spune într-un loc „l’homme est l’animal méchant par excellense „ şi ceea ce omul este, cel păţit, trecut prin suferinţi şi devenit simţitor, e cu atât mai mult copilul care nu are conştiinţă deplină despre necazul ce ni-l poate pricinui. Unii, fără a fi răi, sunt răutăcioşi şi încăpăţânaţi, la mulţi mijloacele de cari dispune pedagogia rămân cu totul nefolositoare şi oricât am admite că profesorii sunt, conform proverbului latin, oameni osândiţi de zei la chinuri, nu putem aştepta de la ei ca, faţă cu îndărătnicia sau cu rezultatele unei rele creşteri de familie, să rămâie totdauna în echilibru.

Nu admitem nici bătaia, nici pălmuirea în şcoale, nu pentru cuvintele democratice sau politice pe cari le citează „ Românul” ci pur şi simplu pentru că puţinele noţiuni de psicologie şi de pedagogie câte au ajuns pân – acuma să se formuleze exact ne-au dovedit inutilitatea acestor mijloace de îndreptare. Deci nu ca mijloc pedagogic am considerat ceea ce-a făcut d. Filibiliu, ci ca o eroare care n-are gravitatea ce i-o atribuie „Românul”

Am găsit aşadar că pedeapsa disciplinară aplicată profesorului e exagerată, cu totul în dispoporţie cu eroarea comisă, că tot cazul nu merita importanţa ce i se dă din cauze ce le ignorăm, dar cari trebuie să fie străine interesului şcoalei. O admoniţiune verbală din partea autorităţii şcolare ar fi fost, după a noastră părere, îndeajuns.

Din aceste consideraţii ale noastre „ Românul” deduce că cerem ca bătaia să se reguleze în şcoale în mod oficial, că cerem ca învăţătorii să pălmuiască, dar să-şi spele mâna pentru c-a atins pe copilul mojicului.

„Românul” îşi permite, cu acea rară doză de aroganţă care-i e proprie, să ne atribuie idei pe cari nu le-am emis niciodată, ba nici nu le-am putut emite.

Copilul mojicului n-are nevoie de bătaie. O ştim din experienţă că nici un elev nu e mai ascultător, mai harnic, mai în bună orânduială în toate ale lui decât copilul ţăranului. Acesta îşi îndrăgeşte învăţătorul şi-i intră în voie. dacă vrounul dintre ei e îndărătnic, departe de-a corumpe el clasa, clasa ‘l îndreptează pe el. Profesorul n-ar avea decât să se plângă de-un elev către clasă pentru ca copiii de ţărani, constituiţi în mică republică, să-i dea celui rău şi singuri, din proprie iniţiativă, bani pe miere şi să-l facă om. Aceasta o poate spune oricine din experienţă.

În oraşe e altceva. Aci copiii trăiesc uneori în împrejurări produse de amestecul nostru de pseudo – civilizaţie şi de orientalism, necunoscute în sat, împrejurări ce le viciază instinctele; aci copiii au uneori ocazia de – a – şi număra taţii ori mumele consecutive ca merele; aci se află părinţi cari dau fetelor sfatul să cocheteze, băieţilor sfatul să nu spuie adevărul, sau alte lucruri de aceste cari au- chic.

Sunt oameni în oraşe a căror viaţă e un şir de destrăbălări în care sunt atraşi şi copiii; sunt copii cari în viaţă-le n-au fost naivi, cari din părinţi degeneraţi moraliceşte s-au născut bătrâni. Când te uiţi în ochii clari şi naivi ai copilului de ţăran îţi aduce aminte de ochii celor doi îngeri de sub Madonna Sixtina a lui Rafael; dar în oraşe vezi uneori ochi de copii cu clipirea ascuţită, vicleană şi rea cari dovedesc că sufletele acestor mici şi de plâns fiinţe e pângărit de instincte nepotrivite vârstei lor.

Cine se interesează de deosebirea aceasta n-ar avea decât să viziteze o şcoală normală, populată de copii de ţăran şi s-o compare cu elevii unui liceu, populat de orăşeni.

Aşadar înc-o dată: nu băiaia cerem în şcoală, nici vom cere – o vreodată. Ceea ce trebuie să exigem în interesul disciplinei este însă ca elevi ce, prin proprie vină, sunt în stare a scoate din fire pe un profesor oricât de liniştit, să nu umble reclamând pe la ministeriu şi să nu erige cauza lor în cauză celebră.

Tot de această opinie au fost juriul de profesori cari au judecat cazul d-lui Filibiliu, precum şi corpul profesoral din Bucureşti. O petiţie acoperită de semnăturile a o sumă de profesori, între cari întâmpinăm numele cele mai cunoscute ale corpului didactic din România, precum St. C. Mihăilescu, Angel Dimitrescu, G. Dem. Teodorescu, Dim. Aug. Laurian, Ir. Circa, Dr. Barbu Constantinescu, I. Manliu ş. a., relevă d-lui ministru al instrucţiunii împrejurarea „că pentru întâia dată se iveşte cazul ca un învăţător pe care judecătorii săi legali (juriul) îl achită, căruia dânşii nu-i dau nici o penalitate, să fie cu toate acestea pedepsit, prin înlăturarea sentenţei, şi pedepsit atât de grav cu o permutare care e o destituire mascată. – Când o asemenea permutare se face pentru că zelosul profesor a voit să aducă la ascultare pe un elev neastâmpărat, aceasta însemnează a slăbi cu totul disciplina în şcoală, a anihila prestigiul şi autoritatea oricărui învăţător”

Iată dar de ce e vorba. Degeaba „Românul încalică calul de bătaie al demnităţii omeneşti ş.a.m.d. Demnitatea cere ca cineva să aibă conştiinţă de răul ce-l pricinuieşte şi de necazul ce-l face altuia, ceea ce la copii nu se află. Năzbutiile ce le fac uneori le fac fără a cunoaşte importanţa lor şi daca, în această privire, sunt uneori espuşi a purta urmările cam involuntare şi neplăcute ale neascultării sau ale neastâmpărului lor, nu e cuvânt ca să se facă numaidecât gaură în cer, ca cele două virtuţi de iască ale adunărilor, P. G. din Senat şi P. G. din Adunare, să se aprinză, ca presă, ministeriu şi legislaţiune să se ‘nfioare ca frunzele codrului la suflare de vânt.

E un nimic, o escitaţie involuntară şi momentană, de care mai totdauna profesorului [î]i pare cu mult mai rău decât elevului, ceva ce se esplică lesne şi trebuie trecut cu vederea, după ce se va fi făcut o remonstrare verbală din partea autorităţii şcolare.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.