Curierul intereselor generale cere lămuriri cum de noi am răspuns la notificarea Turciei făr’ a aştepta replica oficială a onor. minister de esterne. Spus – am noi totdeauna că redacţia acelei foi are nevoie de învăţătură ca să poată deosebi lucrurile. Eh bien! scump elev, iată cum stă treaba. Notificarea pe care am publicat – o într-adins între diverse nu este de natură diplomatică, nu i se poate atribui caracter oficial, căci nu vine de la ministeriul de esterne al Turciei, ci este o circulară”cătră prefecţi” cum am zice a ministrului turcesc de interne. Prin urmare trebuie considerată ca nulă şi neavenită, căci forma, oficiul de la care emanează cuprinsul ei esclud de mai nainte orice răspuns. Ea poate provoca cel mult o ceartă diplomatică între ministerul nostru de esterne şi ministeriul de esterne turcesc, al cărei obiect n-ar fi însă notificarea în sine, ci necuviinţa amploiaţilor turceşti.
Afară de aceea, această notificare, să fi venit chiar de la ministerul de esterne al Turciei, ea se consideră ca nulă şi neavenită, fiind adresată „Coroanei”; şi, pentru Coroana României, vizirii şi muftii sunt turci tot atât de pahotnici ca şi cel care ni cere lămuririle de faţă. Prin urmare între orice”liude” şi Coroană nu poate avea loc aşa nitam-nizam corespondenţă diplomatică – căci nu poate avea loc în nici un caz. Ce s-ar zice oare dacă într-o bună dimineaţa un redactor oarecare s-ar drapa în paşă turcesc (l-ar crede toată lumea după mutră) ş-ar începe-a da poronci în numele sultanului? Acest turc”novissimi generis” ar fi cel mult competent de a intra direct în corespondenţă cu craii din împărăţia Goliei, dar nu cu suverana maiestate a unui popor. Ei bine, tot atâta competenţă are un vizir de-a se adresa în mod direct cătră suveranul unei naţii. C-un cuvânt: vizirii, muftii, kadii mari şi mici, în actele lor care trec peste graniţă, sunt persoana private cari pot fi pedepsite în mod disciplinar pentru o necuviinţă comisă, dar aceste necuviinţe nu pot ajunge niciodată la culmea asupra căreia se aruncă, nici pot fi considerate ca acte oficiale între stat şi stat. Luarea lor în râs nici ucide prestigiul unei foi de publicaţii judecătoreşti, nici compromit pe guvernul sub care apare – ci se răspunde numai la necuviinţa unui supus turcesc (fie acela chiar vizir) prin meritata ironie a unui supus românesc.
Din fericire însă o asemenea procedură vis-a-vis de demnitarul turcesc este acuma de prisos, de vreme ce comunicatul, reprodus după n-rul din 1/13 septemvrie al Monitorului arată că necuviinţa despre care a fost vorba nu s-au întâmplat de loc.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 96