Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
1. Eminescu vine la conducerea cotidianului bucureştean în februarie 1880, cum am arătat în prezentarea la volumul anterior, şi desfăşoară, ca redactor-şef, o activitate susţinută, care îl impune ca unul din cei mai mari ziarişti români. Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, preşedintele Partidului conservator şi al Clubului politic, încetează din viaţă în septembrie 1880 şi cu el dispare una din figurile proeminente ale oamenilor politici din vechea generaţie. Conducerea Partidului conservator şi a Clubului politic o ia, în decembrie 1880, Lascăr Catargiu, asistat de un comitet format din T. Maiorescu, Em. I. Florescu, G. Manu, Al. Lahovari, T. Rosetti, Al. Ştirbei, M. Ghermani, Gr. Trandafil, Gr. Păucescu şi P. Teulescu. Se menţin în rezervă, cum fac şi mai înainte, P. P. Carp, P. Mavrogheni şi G. Gr. Cantacuzino. Noul comitet preia şi conducerea ziarului „Timpul”, organul central de presă al Partidului conservator, cum şi era de la înfiinţarea sa, în martie 1876. Noul comitet hotărăşte ca ziarul să, rămînă, în continuare, „sub redacţia” lui Eminescu, nu însă fără să se ridice şi voci împotriva sa. Unii membri din comitet obiectează că poetul nu făcea parte din Partidul conservator şi-şi îngăduia, pentru acest motiv, să pună în discuţie în coloanele ziarului probleme care veneau în contradicţie cu orientarea „partitei conservatoare”. Nu aceasta era, evident, explicaţia pentru independenţa sa de gîndire. Stăruie pentru menţinerea lui Eminescu la conducerea ziarului T. Maiorescu, întrucît îl considera apropiat de „Juna dreapta”, grupare reprezentată de critic în Partidul conservator.
Programul politic întocmit de Emanoil (Manolache) Costache Epureanu în februarie 1880 este întîmpinat cu rezerve de conservatori pe motiv că se limita la generalităţi, ce nu puteau servi ca bază în lupta politică. Maiorescu pregăteşte studiul Zur politischen Lage Rumäniens, pe care îl publică în primul număr al revistei „Deutsche Revue” pe 1881, care apare la sfîrşitul lui decembrie 1880. Eminescu îl traduce imediat şi-i face loc în coloanele „Timpului” în ultimul număr din decembrie 1880. Maiorescu propunea, ca orientare politică, teze ale grupării sale din Partidul conservator, între care cea mai importantă o constituia apropierea României de Imperiul austro-ungar. Maiorescu publică studiul, destinat să servească de program Partidului conservator, fără să consulte comitetul de conducere. Em. I. Florescu, Gh. Manu, Al. Lahovari îi fac criticului imputări pentru acţiunea sa. Eminescu publică studiul fără să informeze comitetul de conducere şi imputările aduse criticului se răsfrîngeau şi asupra sa. „Junimiştii”, reprezentanţii „Junei drepte”, hotărăsc să-şi dea demisia din conducerea Partidului conservator. Eminescu urma şi el să părăsească redacţia cotidianului bucureştean. Acest lucru nu se întîmplă. I.C. Brătianu, primul ministru în guvernul liberal, adresează conservatorilor invitaţia să participe la proclamarea regatului. Invitaţia este făcută prin intermediul lui P.P. Carp, care trecea de personalitatea cu cel mai mare prestigiu politic în Partidul conservator. Programul lui Maiorescu rămîne pe al doilea plan, mai ales că nu viza schimbări apropiate în politica internaţională. Conservatorii hotărăsc, după lungi discuţii, să refuze invitaţia. Proclamarea regatului se face în 14 martie 1881, fără participarea conservatorilor care însă îşi dau adeziunea la acest act politic.
Programul lui Maiorescu este criticat de presa liberală de toate nuanţele. Atacurile vin şi din partea grupării lui V. Boerescu, membru marcant al Partidului conservator, întemeietorul unei grupări, Centrul, care se alătură Partidului liberal, precum şi a unor cercuri cu o orientare politică independentă. „Românul”, oficiosul guvernului liberal, reproduce studiul în coloanele sale şi-i consacră o suită de editoriale. Studiul este caracterizat „manifest politic” al „Junei drepte”, primejdios deopotrivă pentru monarhie şi ţară.
Eminescu adoptă o poziţie independentă în răspunsurile pe care le dă la problemele la ordinea zilei. Poetul apără interesele generale ale poporului român, cum face şi în publicistica anterioară, şi se pronunţă împotriva transformării ţării noastre în colonie a Europei apusene.
Independenţa gîndirii lui Eminescu în contextul vieţii politice din 1881 se defineşte, în primul rînd, prin atitudinea ce-o adoptă faţă de programul lui Maiorescu, pregătit să-l înlocuiască, cum am arătat, pe cel al lui Emanoil (Manolache) Costache Epureanu din 1880. Poetul avea obligaţia, ca redactor-şef al organului central de presă al Partidului conservator, să ia apărarea tezelor lui Maiorescu, cum procedase şi în cazul Programului lui Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, cu un an mai înainte. Programul lui Maiorescu cuprindea însă teze care veneau în contradicţie cu activitatea poetului pe tărîmul luptei naţionale, desfăşurată încă din 1870. Orientarea spre Imperiul austro-ungar, teza principală a lui Maiorescu, constituia, în opinia poetului, o primejdie pentru însăşi independenţa naţională a statului român. Problema aceasta o aduce în discuţie în numeroase articole, cum s-a putut vedea din volumul anterior, şi asupra ei insistă şi în articolele din 1881. Maiorescu ignora în programul său dualismul austro- ungar, împotriva căruia duceau o luptă susţinută popoarele din imperiul vecin, încă de la instaurarea sa în 1867. Dualismul austro-ungar este supus şi de Eminescu unei critici necruţătoare în articolele din „Federaţiunea” din 1870 şi în cele din „Curierul de Iaşi” din 1876 – 1877. Maiorescu elucida situaţia românilor din Imperiul austro-ungar şi o apropiere de acesta nu putea fi pusă în discuţie cîtă vreme Curtea din Viena nu-şi schimba politica faţă de românii din provinciile de sub stăpînirea sa. Eminescu avea în vedere, în sfîrşit, aspectele economice. Orientarea spre unul din imperiile vecine conducea la subordonarea economică prin transformarea ţării în piaţă de desfacere a produselor acestuia şi ruinarea producţiei naţionale. Pornind de aici, Eminescu respinge programul lui Maiorescu de plano, ca inoportun. Poetul demonstrează că se puneau în discuţie teze ipotetice într-un viitor îndepărtat. Maiorescu examina, caracterizează Eminescu programul criticului, „nişte ipoteze viitoare şi problematice, şi la un pericol ce s-ar ivi, a arătat şi modul de scăpare tot aşa de ipotetic ca şi pericolul”. Noul program al Partidului conservator este trecut de Eminescu în categoria utopiilor politice şi poetul susţine în coloanele „Timpului”, în continuare, propriul program, întemeiat pe cunoaşterea concretă a stărilor de lucruri din ţară.
Atitudinea sa faţă de proclamarea regatului nu se apropie de a nici unei grupări politice. Conducerea Partidului conservator îl însărcinează pe T. Maiorescu să expună punctul său de vedere în coloanele „Timpului”, într-un editorial cu caracter orientativ. Criticul publică în cotidianul bucureştean, în 21 martie, un lung articol, în care face un istoric al evenimentelor politice dinaintea proclamării regatului. Lasă însă în seama viitorului să se pronunţe asupra deosebirii de principii între liberali, la guvern, şi conservatori, în opoziţie. Eminescu interpretează conciliabulele dintre liberali şi conservatori pentru proclamarea regatului, ca şi expunerea lui Maiorescu în această problemă, expresia cea mai evidentă a abandonării principiilor în lupta politică. Versatilitatea oamenilor politici liberali şi conservatori este denunţată în termeni necruţători. „Pînă cînd comedia aceasta? – se întreabă Eminescu -. Pînă cînd panglicăria de principii, pînă cînd schimbările la faţă de pe-o zi pe alta?” Şi mai departe: „Ce sîntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă, să ne schimbăm opiniile ca [şi] cămeşile şi partidul ca cizmele?” Semnificativ este şi un alt fapt. Eminescu reproduce din „Convorbiri literare’„ Scrisoarea III şi-i face loc în „Timpul”, sub semnătură, în numărul din 10 mai 1881. Poetul marca în felul acesta festivităţile consacrate monarhiei şi cu critica din poezie la adresa societăţii din vremea sa.
Eminescu consacră în coloanele ziarului pe care îl conducea numeroase editoriale chestiunii dunărene şi reproduce articole în această problemă din presa străină, în traducerea sa. Imperiul austro-ungar revendica preşedinţia Comisiei dunărene şi vot preponderent, deşi nu era ţară riverană între Porţile de Fier şi Marea Neagră. Curtea din Viena duce o campanie de defăimare împotriva României şi nu ezită să rupă şi relaţiile diplomatice cu ţara noastră. Guvernul liberal adoptă o poziţie oscilantă în raporturile cu imperiul vecin. Eminescu cere guvernului liberal să adopte o poziţie fermă în chestiunea dunăreană şi condamnă Imperiul austro-ungar că ducea o politică ce prejudicia suveranitatea naţională deopotrivă a României, Bulgariei şi Serbiei.
Campania de presă susţinută de Eminescu în legătură cu construirea căilor ferate se impune să fie bine înţeleasă. Poetul recunoaşte în construirea căilor ferate şi, în general, în modernizarea mijloacelor de comunicaţie un factor de progres. Face însă o distincţie foarte importantă, pierdută adesea din vedere. Modernizarea căilor de comunicaţie reprezintă, în opinia sa, un factor de progres pentru ţările dezvoltate întrucît îşi pot desface mai repede producţia naţională. Pentru ţările ce nu se găsesc în acest stadiu, modernizarea căilor de comunicaţie reprezintă un factor de progres numai sub raport tehnic. Aspectele sociale îi apar însă poetului mult mai importante. Modernizarea căilor de comunicaţie grăbeşte procesul de transformare a ţărilor agrare, cum era şi România, în „hinterland-uri”, spre care ţările avansate îşi dirijează producţia naţională şi jefuiesc, de aici, bogăţiile naturale. Construirea căilor ferate se face la noi, aspect de asemenea important, cu capital străin. Statul român le răscumpără, cum arată poetul, în condiţii oneroase şi angajează, pentru decenii întregi, munca poporului român.
Eminescu examinează înfiinţarea de noi instituţii din perspectiva „claselor pozitive”. Poetul consacră fondării Creditului Mobiliar un adevărat studiu, a cărui elaborare o putem urmări şi pe baza unui material bogat, păstrat în manuscrise. Demnostraţia sa este construită cu o bună armătură ştiinţifică, cum observă G. Călinescu, ca să conducă la concluzia că asemenea instituţii se înfiinţau spre a face operaţii bancare de speculă.
Imperiul austro-ungar şi Imperiul german considerau că prin cucerirea independenţei de stat se creară condiţii favorabile pentru aplicarea politicii cunoscută sub numele de Drang nach Osten. Presa din cele două imperii desfăşoară o campanie susţinută în stăvilirea emigrărilor spre America şi dirijarea lor spre această parte a Europei. România, se arată într-un astfel de articol, era „aptă într-o măsură extraordinară de-a primi în număr mare colonişti germani” şi se putea opera, în felul acesta, „o cucerire pacinică, comercială” a ţării noastre. Colonizarea României se înscria, după cum se vede, în politică de stat a celor două imperii. Eminescu protestează cu indignare împotriva acestei politici pe care o numeşte „marota” imperialismului german. Poetul îşi manifestă îngrijorarea în legătură cu slăbirea rezistenţei naţionale, faţă de această politică de subordonare a ţării. Se explică, o dată mai mult, de ce respinge programul Partidului conservator privind apropierea de Imperiul austro-ungar.
Eminescu elaborează în această perioadă şi teoria cu privire la „pătura superpusă”, care ocupă un loc central în gîndirea sa social-politică. Exegeţii operei insistă, mai adesea, asupra componenţei „păturii superpuse” din elemente alogene şi asupra acuzaţiilor ce le aduce Partidului liberal pentru favorizarea lor. Asemenea învinuiri aduce însă Eminescu şi conservatorilor. Este suficient să amintim de criticile sale la adresa lui Maiorescu în timpul dezbaterilor parlamentare privind modificarea art. 7 din Constituţie, cînd îl învinuieşte pentru trădarea intereselor naţionale. Problema fundamentală care se pune aici nu este cea a componenţei „păturii superpuse”, ci a faptului că ea se constituia din elemente care fugeau de muncă. De altfel, nu este întîmplătoare nici numirea ce i-o dă. Eminescu are în vedere, pe de altă parte, şi aspectul politic. Sporirea „păturii superpuse”, trăind din exploatarea „claselor pozitive”, constituia, în opinia poetului, o primejdie naţională întrucît slăbea rezistenţa poporului român în faţa politicii de colonizare a ţării noastre.
Orientarea lui Eminescu spre politica practică are la bază, cum am arătat şi în Lămuririle… la volumul anterior, experienţa din epoca revizoratului şcolar, cînd cunoaşte nemijlocit viaţa poporului. Poetul critica atunci Partidul conservator, aflat la conducerea ţării, pentru exploatarea nemiloasă a ţărănimii şi cerea schimbarea sistemului de guvernare, spre a se asigura o mai mare „libertate a muncii”. Aceste critici le adresează şi guvernului liberal. Orientarea spre politica practică, cu nesocotirea intereselor partidelor de guvernămînt, explică şi aducerea în discuţie a socialismului. Presa vremii remarcă acest lucru ca un aspect negativ în paginile cotidianului conservator. Eminescu vorbeşte acum şi de Karl Marx, pentru prima dată în publicistica sa, de unde se vede că îi cunoştea activitatea. Nu avem mărturii să demonstrăm că îi studiase şi scrierile. îşi face însă extrase din tratatele unor economişti ca Say, Ricardo, Carey, List, pe care le utilizează, ca armătură ştiinţifică, în discursul critic. Poetul preia, de aici sau de aiurea, teze şi azi de actualitate. Susţine, de pildă, că în societăţi ca cea din vremea sa „munca se vinde în piaţă”. Eminescu considera ca făcînd parte din „clasele pozitive” ţăranii şi meseriaşii. Acum îi integrează aici şi pe muncitori.
Dintre reformele propuse de guvernul liberal la iniţiativa lui C.A. Rosetti stîrnesc discuţii aprinse în presă îndeosebi electivitatea magistraturii şi votul universal. Eminescu se pronunţă împotriva celei dintîi şi pune anumite condiţii în cazul celei din urmă. Electivitatea magistraturii putea duce, susţine poetul, la subordonarea acestei instituţii partidelor politice şi pierderea independenţei în luarea hotărîrilor. Poetul nu este împotriva votului universal, însă condiţionează introducerea acestei reforme de ridicarea nivelului cultural al Corpului electoral. Pîndea şi aici primejdia ca acesta să devină, în absenţa pregătirii culturale, clientelă a partidelor politice. Previziunea sa se va confirma în desfăşurarea evenimentelor de mai tîrziu.
Eminescu practică la „Timpul” o publicistică cotidiană, fapt care explică schimbarea tematicii o dată cu depăşirea evenimentului respectiv. Revenirea la aceeaşi problematică se face sub formă de referinţă şi numai privind chestiuni ce le considera importante în viaţa politică a ţării noastre. Multe articole sînt consacrate, astfel, întocmirii bugetelor, lucrare fundamentală, în opinia sa, pentru buna gospodărire a statului. Guvernul liberal este criticat pentru nerespectarea termenelor în întocmirea lor şi pentru faptul că înscria cifre fictive spre a se prezenta în faţa opiniei publice cu bugete echilibrate. Se impune atenţiei dublarea cunoaşterii teoretice a finanţelor cu capacitatea de analiză concretă. Poetul mînuieşte cifrele cu o îndemînare încă neîntîlnită la un nespecialist în lumea lor.
Problema mai importantă în plan cultural, adusă în dezbaterea publică, priveşte proiectul lui V. Conta de reformă a învăţămîntului. Se prevedea, în acest proiect, între altele, restrîngerea învăţămîntului clasic în favoarea celui real. Eminescu angajează cotidianul pe care îl conducea în campania împotriva proiectului. Poetul se declară în favoarea învăţămîntului clasic şi a dezvoltării învăţămîntului real în concordanţă cu stadiul de dezvoltare a economiei noastre naţionale.
Progresul realizat în toate domeniile de activitate, cu care se lăuda guvernul liberal, este prezentat de Eminescu ca fiind fictiv. Întemeierea de noi instituţii, nu întotdeauna răspunzînd unor nevoi reale, avea drept urmare sporirea aparatului administrativ. Statul impunea noi obligaţii fiscale şi de altă natură, care grăbeau procesul de pauperizare a „claselor pozitive”. Eminescu caracterizează această evoluţie a societăţii româneşti ca o trecere de la „barbarie” la „semibarbarie”, mai rea decît cea dintîi, întrucît falsifica înclinaţiile fireşti ale oricărei societăţi spre progres.
Eminescu deschide coloanele cotidianului conservator unor colaboratori externi, atît din Bucureşti cît şi din provincie. Se situează pe primul loc Pantelei Popasu din Galaţi, care îşi semnează articolele cu pseudonimul Delfinul. Critică în ele, cu o violenţă ce-o întrece, adesea, pe cea a poetului, sistemul de guvernare din ţara noastră, partidele politice şi monarhia. Sînt de menţionat cîteva din ele: Un glas în pustie, Ce face opoziţiunea?, Responsabilitatea regilor constituţionali, Unitatea naţională, Isprăvile libertăţilor noastre. C.N. Brăiloiu semnează articole privind legislaţia: Proiectul de lege Grădişteanu, Reforma judiciară, Ciocoiul. Cuvînt şi instituţiune. Tot lui îi atribuim şi o parte din articolele nesemnate în care se discută chestiuni economice. Slavici publică lucrarea Studiul geografiei în şcoalele noastre, cea mai temeinică crecetare de acest fel întîlnită în presa vremii. Un loc aparte ocupă reproducerea în coloanele ziarului a monografiei lui A.V. Millo, Ţăranul, invocată de Eminescu şi în susţinerea tezelor sale. Poetul reproduce şi studiul lui T.V. Ştefanelli, Cîteva date statistice şi istorice din Bucovina, publicat în „Convorbiri literare”, revista ieşeană. Prezintă interes şi articole ca Legea minelor, Conferinţa monetară, Despre situaţia industriei zaharice în România, Salinele noastre, care vin de la colaboratori mai puţin cunoscuţi, însă specialişti în domeniile respective. Poetul continua, tipărirea, sub supravegherea sa, a baladelor sîrbeşti în traducerea lui Dionisie Miron, începută în anul precedent, şi care se va continua şi în 1882. Deşi publicaţie politică, Eminescu face din „Timpul” şi una cu deschidere largă, cum se desprinde de mai sus, spre domenii ce ţin de progresul material al societăţii.
Eminescu îşi creează prin orientarea ce-o dă cotidianului bucureştean şi prin modul cum discută problemele la ordinea zilei o situaţie tot mai precară ca redactor-şef al organului central de presă al Partidului conservator.
„Telegraful” îşi informează cititorii, încă în noiembrie 1881, că Eminescu urma să fie înlocuit de la conducerea ziarului. Se deschide, astfel, o nouă perioadă în epoca gazetăriei bucureştene a lui Eminescu, căreia îi vom consacra volumul următor – şi ultimul – din secţiunea de publicistică.
Trăsătura dominantă a publicisticii lui Eminescu o constituie şi în această perioadă orientarea spre politica practică, întemeiată pe cunoaşterea profundă a realităţilor naţionale. Asistăm la desfăşurări spectaculoase ale independenţei sale faţă de partidele politice. Este suficient să ne oprim la poziţia sa faţă de noul program al Partidului conservator, întocmit de Maiorescu, la criticile virulente privind canciliabulele dintre liberali şi conservatori pentru proclamarea monarhiei ori la denunţarea imixtiunii puterilor străine în chestiunea dunăreană. Poetul apără interesele generale ale poporului român şi duce o luptă susţinută împotriva transformării ţării în colonie a Europei apusene. Publicistica din acest volum vine să împlinească, astfel, imaginea despre activitatea unuia din cei mai mari ziarişti din cultura noastră naţională.
2. TEXTUL: CORPUS ŞI ORGANIZARE. Orînduirea textelor se face, ca şi în volumele anterioare, strict cronologic, cu includerea, la locurile respective, şi a traducerilor. Textele din manuscrise le tipărim în ordinea utilizării lor în articole, iar cînd asemenea indicaţii lipsesc, le facem loc în partea finală a acestei secţiuni, într-o succesiune ipotetică. Tipărim articolele cu titlurile lui Eminescu, iar cînd acestea lipsesc, le dăm noi, după sintagma iniţială. Deşi aceasta nu este întotdeauna revelatorie, aparţine textului eminescian şi ne fereşte de subiectivism în improvizarea de titluri, care pot induce în eroare. Acesta este, de altfel, şi unul din marile falsuri operate de editorii anteriori. Însoţim fiecare text cu indicarea datei apariţiei, pentru a înlesni urmărirea problemelor puse în discuţie.
3. STABILIRE ŞI TRANSCRIERE. In stabilirea textului şi a variantelor ne călăuzim după principiile enunţate în OPERE, VII (p. 47 – 69), cu completările din OPERE, IX (p. 55 – 56). Tipărim textele integral, după prima apariţie în „Timpul” şi după manuscrise, cele pe care le transcriem din caietele poetului. Ţinem să precizăm că semnul […] nu indică intervenţiile noastre arbitrare şi nedorite, ci lipsa unor cuvinte sau pasaje ce nu au putut fi restabilite ca urmare a deteriorării publicaţiilor respective.
4. COMENTARIILE şi ANEXELE VOLUMULUI. Fiecare text este însoţit de comentarii, care cuprind o secţiune bibliografică, unde consemnăm prima apariţie în „Timpul” şi facem menţiune dacă articolul este semnat. Indicăm locul ce-l ocupă în paginile cotidianului bucureştean (Editorial, Al doilea editorial, Din afară, Cronică dramatică), informaţii importante pentru cunoaşterea încadrării textului respectiv în dezbaterea cotidiană. Consemnăm, de asemenea, reproducerile în publicaţiile româneşti şi străine, cum nu fac ediţiile anterioare. Facem menţiune, în sfîrşit, de prima tipărire în volum.
Comentariile cuprind, cu puţine excepţii, şi o a doua secţiune în care prezentăm problemele puse în discuţie în textul respectiv şi dăm informaţii asupra ecoului stîrnit în presa românească şi î cea de limbă franceză şi germană din ţară. Se situează pe primul loc „România liberă.” şi „Bukarester Tagblatt”, care comentează aproape toate articolele poetului şi dau extrase din ele. In atenţia noastră stă şi presa românilor aflaţi, atunci, în afara graniţelor ţării.
Eminescu semnează numai cîteva articole pentru care facem menţiune în secţiunea bibliografică a comentariilor, iar celelalte, pentru care nu facem o asemenea menţiune, apar fără semnătură.
Pentru textele transcrise din caietele lui Eminescu indicăm manuscrisul şi paginile, iar cînd este cazul, prima publicare. Dăm informaţii despre aşezarea în pagină, grafie, menţiunile poetului, fie pentru datare, fie pentru indicarea stadiului de elaborare.
Cotidianul bucureştean foloseşte datarea după calendarul iulian, ca cea mai mare parte a presei româneşti din secolul trecut. Eminescu introduce în unele perioade si datarea după calendarul gregorian. Respectăm datarea sau datările din ziar. Pentru publicaţiile străine, care folosesc datarea după calendarul gregorian, dăm în paranteze drepte şi datarea după calendarul iulian, spre a evita confuziile în succesiunea evenimentelor.
Comentariile şi notele noastre au caracter orientativ şi informativ. Menţionăm cum facem şi în Lămuririle la volumele anterioare, că ele nu sînt destinate să se substituie studiului publicisticii eminesciene.
Volumul este prevăzut cu o listă a Siglelor publicaţiilor periodice, Bibliografia lucrărilor folosite în comentarii şi note, Indici şi o Listă a ilustraţiilor. Pentru Tabloul ediţiilor trimitem la OPERE, IX (p. 63 – 75), cu completările din Bibliografia la volumele anterioare. Bibliografia generală a publicisticii eminesciene o tipărim în ultimul volum al secţiunii.
5. DIFICULTĂŢI. Eminescu desfăşoară activitate ziaristică între 1 ianuarie şi 31 decembrie 1881 exclusiv în
„Timpul” şi nu întîmpinăm dificultăţi în urmărirea scrisului său în mai multe publicaţii. Colecţia „Timpului” de la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România este într-o stare înaintată de uzură, încît textele din multe numere nu pot fi recuperate în întregime. Pentru reconstituirea lor s-a folosit colecţia din Biblioteca Municipală, din Piatra Neamţ, din păcate nici ea completă pentru anii 1877 – 1883. Nu au putut fi consultate în colecţii complete ziarele „Apărătorul”, „Cumpăna”, „Fraternitatea”, „Poşta”, „Vocea română”. Comentariile lui Eminescu în legătură cu aceste publicaţii reprezintă texte de referinţă pentru istoricul presei româneşti.
Multe din textele din acest volum sînt traduceri făcute de Eminescu din publicaţii străine, ce nu se păstrează, cu puţine excepţii, în fondurile din bibliotecile noastre. o parte din aceste publicaţii au fost consultate în Biblioteca Naţională din Viena.