„Luptătorul „ din Focşani, în numărul său de la 30 iulie, comunică următoarea publicaţiune a perceptorului din comuna Odobeasca, plasa Marginea de Sus, jud. R. Sărat.
Subsemnatul, agent de urmărire perceptor, conform art. 12 din legea de urmărire, fac cunoscut printr’ aceasta că în ziua de 25 iulie până la 2 august 1882, la ora 10 de dimineaţă, se va vinde prin licitaţie la primăria comunei Odobeasca, din plasa Marginea de Sus, judeţul R. Sărat, obiectele ce s-au sechestrat pentru neplata dărilor datorite din contribuţiuni directe, răscumpărarea clăcii, prestaţiuni judeţene şi altele. Obiectele sechestrate sunt:
51 vaci, 8 boi, 88 mânzaţi cu mânzate, 2 cai, 15 iepe, 5 noateni, 13 capre, 5 iezi, 83 oi, 12 miei, 3 berbeci, 5 râmători, una căruţă de boi nouă, 1 sucman, 3 căzi, 2 antale, 1 claie cu fân, 28 locuitori cu braţele, cari se vor da cu luna sau cu ziua până la acoperirea datoriei ce debiteză către stat, şi 455 pogoane pământ după legea rurală, în care pământ sunt diferite roade, adică vii, livezi de pruni, meri, peri şi fân.
Semnat agent A. Comănescu
(No. 26 din 13 iulie 1882)
Toate foile din Capitală au publicat şi comentat actul de mai sus, esprimându-şi indignarea şi mirându-se de acest lucru, la întâia vedere neauzit.
Vedem aci o scoatere în vânzare din partea fiscului cu totul egală cu cele din vremea fanarioţilor: vacă, bou, mânzat, cal, mânz, capră şi ied, oaie şi miel, sucmanul de pe om, carul şi căruţa, cada şi butea, totul se vinde şi, când toate aceste nu mai ajung, se scoate în vânzare… ce?
Locuitorul, care va fi închiriat de cătră stat ca vita, cu luna sau cu ziua, până la acoperirea datoriei. Peste aceasta se scot în vânzare pogoanele de pământ a căror inalienabilitate e garantată de Constituţie şi de legea de împroprietărire.
Ce zice „Românul” la acest specimen de percepţie liberală?
Ce zice? Băieţii cari-l redijează n-au ochi să citească. În loc de-a constata de ce natură sunt dările neplătite: contribuţiuni directe, răscumpărarea clăcii, prestaţiuni judeţene şi altele, se leagă de capitaţie. Capitaţia nu este justificată. Capitaţia amânduror ţărilor, pe când nu exista nici o altă dare, constituia abia a douăsprezecea parte a bugetului actual de venituri şi nu se va găsi un singur caz, de la gonirea fanarioţilor până la reabilitarea lor de acum pe cale piezişă, în care un om să fi fost vândut rob pentru capitaţie. A pune aceste vânzări monstruoase în socoteala capitaţiei, a dării celei mai mici şi mai neînsemnate, este un act de estraordinară rea credinţă şi o apucătură pentru a ascunde adevăratul izvor al răului şi a-i substitui o cauză fictivă.
Deşi caută să fim mulţămitori presei întregi pentru că în sfârşit au început a da alarmă în privirea aceasta, constatăm pe de altă parte cu părere de rău că, mirându-se în mod atât de estraordinar de acest act, dovedeşte că puţin cunoaşte ţara.
În realitate, de când bugetul nostru au ajuns la cheltuieli de 110 şi 120 de milioane, dările nu se mai percep nicăiri decât în modul arătat mai sus, căci acest mod e introdus de roşii încă de la venirea lor la guvern, în anul 1866. De atunci deja s-au introdus practica de a mâna satul ca pe o turmă la arendaşul protejat de guvern şi de a angaja cu de-a sila pe fiece locuitor în socoteala dărilor pe cari le avansa arendaşul. Căci cine nu poate rămânea dator nici în daraverile sale private, nici ca datornic al statului este românul. dacă un grec sau un jidan nu-şi poate plăti datoriile dă faliment şi s-a încheiat. dacă nu-şi poate plăti dările, i se constată insolvabilitatea şi s-a încheiat asemenea. Ţăranul trebuie să plătească. Un om poate fi oricât de necinstit în ţara aceasta, el poate lua o moşie a statului fără a plăti arenda pe ani de zile: statul va pierde pur şi simplu suma ce i se datoreşte. Dar ceea ce ţăranul ar fi datorind acestui om se împlineşte cu cea mai mare rigoare.
Dura lex, sed lex zice „Românul”? Nu legile sunt însă de vină la toate acestea, ci starea societăţii. Când vedem deasupra unui popor sărac, incult şi nenorocit, superpuindu-se milioane de mijlocitori şi de cocote, când vedem luxul şi desfrânarea unei clase întregi, a cărei singură cunoştinţă constă în a scrie neortografic şi a citi, când socotim sutele de milioane cu care se întreţin clase improductive şi netrebnice cată să deducem neapărat că pensii reversibile, câştiguri din răscumpărări, misiuni, diurne, cumul, toate trebuiesc plătite în ultima linie prin sudoarea omenească, prin muncă omenească. Şi fiindcă producţiunea actuală nu mai ajunge spre a acoperi bugetul Sodomei şi Gomorei, spre a întreţine lenociniile stăpânitorilor, de aceea se scoate la mezat până şi persoana ţăranului.
Şi-n acest popor nenorocit nu se mai află destulă energie morală pentru a ridica securea şi a se scăpa de asupritori. În toate provinciile Daciei lui Traian poporul autohton e o vită menită a ţine în spate populaţii străine. În Ardeal munceşte pentru ungur, în România pentru greco-bulgar şi pentru jidan, căci zeci de mii de zile de lucru abia acopăr pensia reversibilă a unui grecotei şampania băută cu comunarzii din Paris, mătasa ce îmbracă cocotele capitalei, monoclele ce armează ochii pornoscopilor, toată mlaştina aceasta etnică şi morală, toată adunătura asta scursă din câteşipatru unghiurile lumii trăieşte în ultima linie din vânzarea de braţe omeneşti cu luna şi cu ziua, căci orice braţ care nu produce nimic trăieşte de la braţul ce produce ceva.
Iată în adevăr încă o frunză de laur în coroana lui Carol Îngăduitorul.
Despotismul, oricât de odios ar fi, totuşi are mai multă îngrijire de popor decât republica străinilor din România, cu eticheta ei monarhică. Căci această republică nu are şi nu a avut o altă menire decât a constitui din străini clase privilegiate, din român un sclav al lor. Adunături de rase degenerate, cari coboară zi cu zi mai jos pe scara organică, până ajung a se îngropa ca cânii şi ca maimuţele, acestea domnesc asupra poporului românesc; pentru a plăti trebuinţele lor, lenea, inepţia economică şi sterilitatea lor intelectuală, poporul românesc se scoate la mezat şi se închiriază, asemenea catârilor şi cailor de birjă, cu luna şi cu ziua.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
