Netăgăduit că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor. La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, îşi mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alţi ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea. Tot astfel, prin războiul de la 1866 painjinişul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziţia de mai înainte a firelor diplomatice şi războinice. C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeiarea uriaşei sale puteri.
De la întemeierea dinastiei scandinave de către Rurik (862 d. Chr.), de la mutarea capitalei din Novgorod la Chiev, de la războaiele cu împăraţii bizantini durează această tragere de inimă a slavilor pentru Ţarigrad şi, precum Roma era cuibul de aur spre care trăgeau popoarele vechi germanice, tot astfel Roma nouă sau Ţarigradul au fost visul neîmbătrânit al slavilor de nord.
Din secolul al 13-lea pân – la a 15-lea domnia tatarilor întunecă istoria rusească, dar îndată ce, cu Tamerlan, au intrat discordia între aceştia, Ivan Vasilievici (1462 – 1503) aduna într-o singură mână hăţurile triburilor ruseşti. Acesta a luat în căsătorie o princesă bizantină (ca şi Vladislav I la 1015) şi toată politica a consistat în unificarea statului, pe care Ivan al IV-lea cel Cumplit o şi aduce la îndeplinire cu toate mijloacele. Deodată cu întărirea ideii statului se începe însă şi o politică esterioară care-a consistat în folosirea de toate dezbinările popoarelor străine, din sumuţarea chiar a acestora unul împrotiva altuia.
După stingerea dinastiei lui Rurik cu Fedor I (1598) şi după câţiva dinaşti aleşi, urmă la 1613 dinastia Romanovilor, care au continuat întru toate politica de unitate înlăuntru, cucerire în afară şi mai cu samă înduşmănirea între ei a inamicilor Rusie. Pe atunci Polonia şi Suedia erau puteri mari în Europa, cu toate acestea Alexei, tatăl lui Petru cel Mare, au izbutit a înduşmăni aceste două state şi a culege foloase. Când electorul Frideric Vilhelm de Brandenburg se coaliză cu Suedia pentru a scăpa Prusia de sub suveranitatea polonă, ţariul cuceri Smolensk şi Severia de la poloni şi aduse pe cazacii din sud sub ascultarea sa. E de prisos de a arăta cum Svedia şi Polonia şi-au topit puterile între ele şi cum Rusia a câştigat însemnate şi mari provinţii de la amândouă şi cum mai târziu Polonia a fost împărţită de către ea.
Dar nu era pierdut din ochi nici Imperiul bizantin. Austria câştigase pe acest teren mult. Cu toate acestea videm şi aici că influenţa austriacă în Orient cedează încet – încet celei ruseşti, cum Rusia câştigă provinţie după provinţie, cum le liberează cel puţin de sub domnia turcească, cum în această liberare e secundată de puterile Europei, de engleji, de fraţuji ş.a.
Se poate spune că revoluţia franceză şi coaliţiunea contra ei, Napoleon I şi coaliţiunea contra lui au fost trepte pe scara cea mare a înaintării ruseşti.
Dacă prin pacea de la 1856 Rusia a fost depărtată de la Dunăre, o vedem câştigând prin războiul strein de la 1870 aproape tot ceea ce pierduse.
Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruşi însemnaţi le fac asupra Cestiunii Orientului.
În opul său ”Rusia şi Europa”, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:
Germanii sunt moştenitorii Romei, slavii ai Bizanţului, şi între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano – germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru depărţirea Răsăritului de la unitatea ecumenică şi de la unitatea credinţei. Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creaţiei căruia s-au grupat slavismul ameninţat în neatârnarea sa dinspre apus. Creştinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanţ, şi cei doi apostoli slavi Metodiu şi Ciril au avut să lupte toată viaţa lor cu dorinţa de predominare şi intoleranţa germanilor. Socotind preponderanţa culturei şi civilizaţiei germanice, desigur slavismul şi biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii şi istoricii europeni o caută ‘n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale. Până şi patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr Când (în vremea celei dentâi răscoale greceşti) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împrotiva eresurilor Apusului şi în locul imperiului bizantin, slăbit în credinţă.
Şi într-adevăr, urmează d. Danilevski, ce ar fi devenit ortodoxia dacă cruciaţii germani s-ar fi aşezat la Sf. Mormânt; ce ar fi devenit slavii dacă germanii, ce pătrunsese deja în Polonia, Livlanda şi Litvania, i-ar fi alungat ca pe celţi, basci şi valizi din aşezările lor de astăzi în pustietăţi, prefăcându-i în rarităţi istorice?
Urmând acestei tendenţe egoistice, Europa apuseană au jucat totdeauna fals faţă cu turcii şi au gândit la liberarea creştinilor de sub jug numai atunci când i-ar fi putut căpăta sub mânile ei şi abate de la ortodoxie. Când Constantinopolul era încunjurat de turcii împresurători, Europa au vorbit către el mai aceleaşi cuvinte ca şi diavolul Mântuitorului: « Stăpânirea preste tot ce vezi să fie a ta, numai să îngenunchi înaintea mea şi să te ‘nchini mie ». În faţa atrocităţilor moametane se adună soborul de la Florenţa pentru a-i propune Bizanţului mântuirea sub condiţia renegării ortodoxiei; insultaţii bizantini s-au arătat însă eroi spirituali, preferând moartea politică şi spaimele barbariei în locul renegărei celor sfinte • • • Şi astăzi slavii din Turcia preferă jugul musulman în locul domniei civilizatei Austrii.
Venind la soluţiunea Cestiunii Orientului, autorul zice că se par a exista trei căi pentru aceasta: 1) împărţirea Turciei între Rusia şi Austria, 2) anexarea Turciei la Rusia numai, 3) crearea din nou a imperiului greco-bizantin. Sub Catarina II era încă cu putinţă soluţiunea întâia; astăzi ar fi o crimă de-a ceda Austriei cea mai mică bucată de pământ slav. A doua soluţiune nu e în adevăratul interes al statului rusesc. Chiar anexarea României, care i se propusese împăratului Nicolaie de către Turcia în contra unei contribuţii de război, împăratul au refuzat-o. A treia soluţiune e cu totul imposibilă. Prin favorizarea ei s-ar crea o nouă Austrie, în care elementul grecesc ar juca acelaş rol ca şi germanii în Cislaitania – ba, considerând slăbiciunea grecilor, s-ar putea naşte în urmă un fel de dualism greco-român, adică o copie a dualismului germano-maghiar contra slavilor.
Prin urmare nici una din soluţiunile propuse nu e bună, ci numai aceea care va dezlega deodată atât cestiunea austriacă cât şi cea orientală”,căci şi statul austriac şi-au pierdut înţelesul ca şi cel turcesc”. Această soluţiune este o confederaţie slavă sub egemonia rusească.
După desfacerea împărăţiei austro-ungare şi a celei turceşti, Rusia s-ar pune în capul unei confederaţii dirigiate din Constantinopol. Această confederaţie ar cuprinde:
1) Regatul cehesc, cuprinzând Boemia, Moravia şi partea de nord – vest a Ungariei, cu 9 milioane locuitori.
2) Regatul sârbo-croat, cuprinzând Serbia, Montenegro, Bosnia, Herţegovina, Albania de nord, Banatul, Croaţia, Slavonia, Dalmaţia, Carintia, Stiria până la Drava, cu 8 milioane locuitori.
3) Regatul Bulgariei.
4) Regatul României, cu partea de sud a Bucovinei, Transilvania pân – în Murăş şi parte din Besarabia rusască. Pentru această cesiune Rusia s-ar compensa cu Delta Dunăreană şi cu Dobrogea.
5) Regatul grecesc cu Tesalis, Epirul, partea de sud-vest a Macedoniei, insulele Arhipeleagului, ţărmurii Asiei Mici ai Mării Egeice, Candia, Rodos şi Cipria.
6) Regatul maghiar, consistând din părţile acelea ale Ungariei şi Transilvaniei câte sunt locuite de maghiari şi câte ar rămânea după împărţirea între Rusia, Bohemia, Serbia şi România.
7) Teritorul Ţarigradului, cu părţi din Rumelia, ţărmurii asiatici ai Bosforului, ai mării de Marmara şi a Dardanelelor, peninsula Gallipoli şi insula Tenedos.
Constatat este că această carte a d-lui Danilevski este o copie îndestul de credincioasă a opiniunei publice din Rusia şi că ideile dezvoltate în ea nu sunt visurile unui filozof, ci idealul istoric al uriaşei puteri de la nord.
Fiindcă prin armistiţiul primit de Serbia şi poate prin încheierea păcii planurile uriaşului nostru vecin vor suferi o suspensiune, ni s-a părut cu cale de a reproduce şi noi aceste estrase din cartea d-lui Danilevski. Teoriile aceste nu sunt lipsite de oarecare măreţie şi de o manieră de a privi istoria universului într-un mod specific slav. În orice caz ni se pare ciudat cum noi, românii, care trăim lângă Dunăre, suntem cu totul cufundaţi în ideile Occidentului, pe când din toate părţile împrejuru-ne pulsează o viaţă istorică care în dispoziţia ei generală se deosebeşte atât de mult de istoria Occidentului. Câteodată ar trebui cel puţin să ni se pară că suntem o muche de despărţire între două lumi cu totul deosebite şi că este în interesul nostru de a cunoaşte amândouă lumile acestea. Occidentul îl cunoaştem îndestul. Misiunea sa în Orient este cucerirea economică, proletarizarea raselor orientale prin industria străină, prin robirea sub capitalul străin. Cealaltă parte a lumii o vedem din contra mişcată nu de un curent economic, ci de unul istoric şi religios, care nu poate lipsi de a exercita o mare atragere asupra popoarelor economiceşte puţin dezvoltate din Peninsula Balcanică, pentru cari credinţele bisericeşti şi idealele istorice sunt încă sfinte, nefiind pătate de materialismul modern.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 125