Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Nu ne îndoiam că distingerea noastră între români de rasă şi români de provenienţă incertă are să provoace nemulţumiri. Am mai tratat cestiunea aceasta când în treacăt, când atrăgând în cercul discuţiei elemente istorice şi etnologice mai numeroase, dar era atât de jenantă pentru d. C.A. Rosetti şi pentru partidul de la guvern încât, cu o vădită teamă, s-au ocolit orice răspuns. Abia acum „L’Independance roumaine”, din cauze pe cari le înţelegem poate, ne răspunde, tăgăduind se înţelege adevărul aserţiunii noastre, şi, ca argument ad hominem, ne spune că, dacă în partidul liberal se află oameni de origine străină, în partidul conservator se află asemenea.
Argumentele ad hominem nu probează niciodată nimic.
Se poate ca scriitorul articolelor din „Timpul” să fie însuşi fanariot sau străin de origine şi teza tot rămâne adevărată, de vreme ce adevărul teoretic nu are a face nimic cu persoana care-l enunţă, precum legea că repeziciunea cu care un corp cade creşte în pătrat e o lege egal de adevărată, fie enunţată de un chinez ori de-un american. Tot astfel adevărul că în România predominarea a scăpat din mâinile elementelor istorice şi a încăput pe mâna celor neistorice rămâne acelaşi dacă l-ar spune un român de rasă sau unul de origină străină, acelaşi dacă l-ar atinge pe enunţător sau nu.
Aşadar argumente ad hominem, oricât de plauzibile ar fi pentru masa cititorilor, nu au absolut nici o valoare în privirea adevărului în sine a unei teze.
Teza noastră este cu toate acestea atât de adevărată încât se poate proba oarecum caz cu caz.
Între domnii fanarioţi o singură familie s-au distins prin iubire pentru Ţările române, prin sacrificiul vieţii chiar pentru integritatea patriei: Ghiculeştii. Ei bine, Ghiculeştii n-au fost fanarioţi veritabili, ci albaneji. Chiar numele „Ghica” nu însemnează decât „Gheorghe” în limba albaneză.
În privinţa dar a imigraţiunii de peste Dunăre cată să stabilim că, în încrucişarea de rasă care a avut loc, trebuie să se ţină seamă de-o consideraţie de căpetenie: dacă rasa imigrată a fost tânără sau învechită. Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe cari i-a trăit pe pământ. Orice popor care n-a ajuns încă la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea altui stejar. Din această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, cari se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare al nediversificării omul face atât de mult parte din totalitate încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O rasă tânără încrucişată c-o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amândorora se împreună într-o formă nouă, vitală.
Amestecul însă dintre o rasă îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate pe cari le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre morbiditate.
Daca vom alătura regula aceasta la fenomenele cîte ni se prezintă, dacă vom considera emigraţiunea anuală pentru cauze de sănătate a populaţiunilor orăşeneşti din România şi morbiditatea cunoscută a acestor elemente, vom vedea că, în cea mai mare parte cel puţin, încrucişarea de rasă a fost nefericită. Mortalitatea din oraşe ne-ar dovedi în fine că această rasă hibridă este menită a se stinge.
Dar ceea ce este fizic adevărat e intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi minciună. Caracterele sunt slabe: de acolo substituţia energiei şi curajului prin un fel de meschină adaptabilitate în toate împrejurările. În loc ca ele să imprime caracterul lor evenimentelor, din contra, evenimentele se imprimă în ele ca într-o ceară moale, însă şi aceasta fără nici un fel de durabilitate.
De aceea nu e nimic serios în România. Azi unul proclamă republica, mâine e ultramonarhist ; azi reprezintă o idee, mâine alta; toate în acelaşi mod superficial. Am zice că o idee nu mai e în stare a-şi crea în creier un reziduu material nou în care să se statornicească, precum un copac îmbătrânit nu mai produce ramuri nouă. Numai pe cele existente deja mai răsar frunze, ca cea mai superficială manifestare de viaţă.
Nimeni nu va tăgădui extrema sterilitate intelectuală şi morală a elementelor dominante din România. Cu toată mulţimea de oameni ce ştiu carte, arareori se va găsi un şir scris acătării, care să dovedească o concepţie puternică. Oameni de caracter hotărît şi statornic sunt asemenea rari.
Stabilim încă o dată că trebuie a se distinge între deosebitele rase imigrate în România.
Nu toţi care au trecut la noi sub nume de fanarioţi sunt în adevăr fanarioţi, nu toţi au fost neasimilabili. Din contra, n-am tăgăduit din capul locului că foarte numeroase elemente s-au asimilat cu totul şi că numai imigraţiunea cea mai proaspătă, de 50 – 60 de ani încoace, prezintă inconvenientele neasimilării sau a neputinţei de a se asimila.
Dar „L’Independance roumaine” merge mai departe. Citează ca argument ad personam pe d. Catargiu. Aci se înşală onor. confrate.
Catargieştii se găsesc deja ca boieri în timpul lui Mihai Viteazul şi înainte, deci acum trei sute de ani. Tot astfel Cantacuzineştii, Roseteştii din Moldova ş.a.
„L’Independance roumaine” mai vrea să introducă cu ocazia aceasta un basm despre C.A. Rosetti. E de notorietate publică că d. C.A. Rosetti n-are a face de departe măcar cu familiile istorice de acelaşi nume cari se află în ţară, de notorietate publică că tatăl d-sale ora grec, că d-sa însuşi pronunţă încă azi limba românească peltic ca orice grec. Ziarul francez susţine acum că actualul ministru de interne e de origină italiană, ba chiar că e străvechi în ţară. Până la probă negăm toate poveştile astea, scornite în favorul unui om pentru care a pretinde că e român s-a dovedit a fi un lucru mai mult profitabil decât adevărat.
Nu oprim pe nimeni de-a fi ori de-a se pretinde român.
Răul e însă că asemenea elemente prea proaspete, în loc de-a fi determinate de caracterul statornic al poporului, sunt, din contra, determinante pentru viaţa publică.
Urmările le vedem.
Neavând tradiţii, nici patrie hotărâtă, ele urăsc trecutul, au rupt-o cu tradiţiile; au prefăcut ţara în mlaştină de scurgere pentru toate elementele nesănătoase ale străinătăţii. Azi deja fraternizează cu jidanii, mâine vor coloniza ţara cu nemţi, deşi aceasta nu se poate întâmpla decât în socoteala poporului autohton. De acolo în fine demagogia descreierată şi teoria de „om şi om”.
Dacă – ceea ce nu se mai poate spera – Dumnezeu ar avea milă de această săracă de ţară, cum zice Matei Basarab, şi ar voi s-o înzestreze din nou cu oameni purtători ai tradiţiei şi harnici a-i păstra caracterul, el ar trebui să-i aleagă din familii cari ar dovedi o vechime şi o continuitate de influenţă politică de cel puţin 250 de ani.
Atunci am şti cu cine avem a face şi nu s-ar întâmpla ca cristalul istoric al României să fie ameninţat de-a fi reprezentat ici de Pherekydis, colo de Herşcu Goldner.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII