Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
O lungă ieremiadă de tăgăduire de dreptate cuprinde „Românul” de la 18/19 curent în privirea afacerii Warszawsky-Mihălescu sau, precum o intitulează singur, poate cu şi mai mult drept cuvînt, căci gura păcătosului adevăr grăieşte, afacerea Mihălescu-Rosetti-Brătianu-Warszawsky.
Distinguendum est. După părerea noastră d. I. Brătianu nu e capabil să-şi aproprieze lucrul altuia, d-sa îngăduie numai cu o fenomenală indulgenţă ceea ce fac membrii partidului său şi-i ocroteşte la caz de nevoie. Are d.
D. Brătianu destule şi prea destule defecte care i se pot imputa, încît nici e nevoie nici e conform opiniei publice de a-i face o acuzare pe care n-o merită, deşi e roşu. Onestitatea în afaceri materiale a d-lui Ioan Brătianu e, din nenorocire, tocmai mantaua sub care partizanii se mişcă fără nici o jenă, adesea spre marea d-sale durere personală, şi sîntem siguri că în inimă ne este mulţumitor, deşi în aparenţă nu, cînd spunem publicului taina care-i înveninează viaţa sa politică mai mult decît orice opoziţie. Cînd purtători ai secretelor partidului, cînd oameni cărora le-a încredinţat misiuni delicate solicită în toate zilele cîştiguri ilegale în socoteala statului, numai d-sa cată să fi ştiind durerea sacrificiului de sine, durerea de-a-şi închide ochii în faţa mizeriilor acestora şi de-a le acoperi cu mantaua onestităţii sale personale, cu creditul său personal.
Acum să venim la afacerea Warszawsky-Mihălescu.
Pentru noi ea nu e limpezită nici prin instrucţie, nici prin verdictul majorităţii Senatului din cauză că cercetarea a fost viciată din capul locului prin rămînerea la post a d-lui Simeon Mihălescu în timpul ei. Cumcă lucrul e absolut astfel ne dovedeşte împrejurarea că şi comisia Senatului a avut două verdicte, unul în care arunca vina asupra d-lui Cogălniceanu, altul în care s-a şters pasajele învinuitoare relative la ministrul nostru de interne.
Aşadar o vină există, şi dacă d-nu Cogălniceanu n-ar fi ministru s-ar vedea nu care e persoana vinovatului, căci verdictul unui partid pentru un membru al său, adică verdictul unui acuzat care se judecă pe sine însuşi, nu este de mare importanţă, dar s-ar fi văzut natura unei inculpaţiuni pe care comisia Senatului în nevinovăţia sa a admis-o, mutînd numai sarcina pe alte spete.
Din momentul însă în care a trebuit să escepteze iar pe d. Cogălniceanu, sarcina a căzut la pămînt şi fiecine se leapădă de ea.
Un singur lucru mai relevăm. E inexactă aserţiunea „Românului” că Warszawky şi generalul Rossiisky ar fi dezminţit în mod categoric cu da sau ba scrisoarea inserată de d. Moldovanu în „Timpul” şi în „Binele public”. Din studiul comparativ al depoziţiunilor rezultă contraziceri, se văd scuze cu lipsa de memorie, se văd aserţiuni ipotetice ca „nu-mi aduc aminte” ş.a.m.d. Se-nţelege că misterul de căpetenie este următorul: cum notarul public din Odessa a putut legaliza o traducere în româneşte în sensul cu totul invers, cu premeditate adăogiri, şi cum acel notar – cu toate acestea – n-a fost dat judecăţii pentru un fapt atît de grav precum e falsul în acte publice?
Nu ştim zău dacă inamovibilitatea unei magistraturi, ameninţate de „Românul” în persoana judecătorului oricînd are să judece pe un membru al partidului roşu, n-ar fi fost mijlocul cel mai sigur pentru a descoperi adîncimea împrejurării cu notarul public din Odessa.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI