În Institutul de teologie şi pedagogie din Sibiiu, care se vede a fi menit să dea preoţi şi învăţători comunelor gr.-orientale din arhidieceză, se predau pe lîngă cunoştinţe teoretice şi acelea cari sînt trebuitoare preoţilor şi învăţătorilor ca viitori plugari şi povăţuitori ai ţăranului. D. D. Comşa, profesor la acel institut, ne dă un rezumat al prelegerilor sale de pomărit pe care l-a mai fost tipărit o dată în foişoara „Telegrafului român”, dar pe care, complectîndu-l, îl retipăreşte astăzi cu ilustraţii, încît avem înainte-ne un manual îndemînatec şi popular.
Pentru lauda autorului, trebuie s-o spunem că deşi cartea sa e lucrată după cei mai buni autori străini (E. Lucas, Oberdieck, A. Courtin, Rubens, A.W. Babo, Berard, O. Siemens, Willemoz, I. Nessler, R. Noack, H. Jäger ş.a.), totuşi e ferită de stilul greoi şi abstract pe care-l întrebuinţează mai cu samă autorii germani. Cartea se ţine prin limba la nivelul oricărui gospodari român cu oarecare cultură şi este lesne de înţeles.
Pentru a vedea ce scop urmăreşte autorul în scrierea sa, vom reproduce cîteva pasage din prefaţă:
Prin cultura pomilor se poate folosi aproape fiecare petec de pămînt, mănos sau sterp, uscat sau apătos, cald sau rece, reprezentînd un şes adăpostit sau un rozor pietros.
Pomii frîng forţa vînturilor şi conservă timp îndelungat umezala care contribuie la formarea nourilor. De unde se esplică că pe cînd ţările pleşuve adese ajung a fi bîntuite de secete îndelungate şi vijelii, ţările încarcate de pomi arareori duc lipsă de umezeala atît de priincioasă plîntelor.
În ţările locuite de români condiţiunile naturale şi economice, cu puţine escepţii, sînt priincioase, pe alocurea foarte priincioase culturei pomilor.
Cu toate aceste, pomăritul la români s-a aflat şi se află şi astăzi într-o stare aproape deplorabilă. Deprinşi a se încrede orbiş în ce produce natura însăşi, ţăranii noştri aşteaptă totul de-a gata fără ca ei să mai îngrijască săpînd şi gunoid pomii, cari şi aşa rodesc „cînd sînt anii buni”. Această încredere oarbă în ajutorul esclusiv al naturei, dispreţuind cu desăvirşire forţele proprii, negreşit a contribuit şi ea foarte mult la indolenţa de care boleşte – mai ales în ce priveşte cultura pomilor – o mare parte a ţăranilor noştri.
Pe cînd alte popoare din ţări puţin priincioase pomilor ştiu să facă cîştiguri însemnate din poamele multe şi bune ce produc, poporul nostru adese le cumpără de la precupeţii străini cu preţuri piperate; pe cînd ţăranii germani şi francezi ştiu să estragă din poame vinuri preţioase cu zecile şi sutele de buţi, mulţi din ţăranii noştri aruncă poamele la porci sau le vînd pe nimica sau le lasă de putrezesc, neştiind cum să le păstreze peste iarnă; pe cînd aiurea se foloseşte tot petecul de pămînt, pînă şi vizuinile, cărările şi rozoarele pietroase, grădinile noastre întinse cît vezi cu ochii adese servesc drept cuib şi adăpost pentru tot felul de burueni şi mărăcini netrebnici. În scurt, pe cînd alte popoare se silesc pe întrecute a pune în grabnică aplicare nouăle descoperiri realizate pe terenul pomăritului, poporul nostru continuă a rămîne sclavul obiceiurilor ruginite de seculi.
Este adevărat, în multe din comunele noastre vedem grădini gemînd, ca să zicem aşa, sub povara pomilor, cari însă nu aduc mai nici un profit curat. Pentru ce? Pentru că ţăranii nu-i ştiu cultiva. Pomii fiind îndeobşte prea grămădiţi şi astfel neavînd la dispoziţie îndestulă lumină, căldură şi spaţiu în care să-şi întindă rădăcinile şi crengile, ei rămîn pururea slăbuţi şi bolnăvicioşi, rodind tot numai la doi trei ani odată. De cu primăvară şi peste vară adese vedem lighioane întregi de omide despoind pomii pînă şi de muguri, şi mlădiţe şi fireşte în zadar se trudeşte unul sau altul a le stîrpi pe cît timp vecinii nu fac şi ei asemenea. Economul mai înţelept, care prevede şi voieşte să întîmpine primejdia ce-l ameninţă, este sclavul vecinilor leneşi şi ignoranţi! O altă scădere este că ţăranii noştri, necum să gunoiască pomii, săpînd şi scormonind pămîntul din apropierea rădăcinilor măcar la cinci ani odată, mulţi din ci nu ştiu decît să arunce după poame cu pietre şi chiar cu lăstari, rumpînd crengile cu grămada şi sfîşiind coaja cu o nepasare vrednică de condamnat.
Iacă în cîteva cuvinte tabloul posomorît dar adevărat în care se oglindeşte starea pomăritului la români.
Se naşte deci întrebarea: unde şi cum să se facă cel dintîi pas spre îndreptare şi, îndeosebi, unde să se deprindă noua generaţie, copiii ţăranilor, la o esploatare mai înţeleaptă şi mai rentabilă a bogăţiilor naturale cari zac astăzi dispreţuite şi ascunse în sînul pămîntului?
Pentru acei cari petrec cu luare aminte mersul progresului modern răspunsul nu poate fi decît: grădina şcolară.
Grădina şcolară este fără îndoială locul cel mai potrivit unde învăţătorul ar putea instrui pe copiii ţăranilor în agricultură, profesiunea părinţilor lor. Nu poate fi vorba de o instrucţie sistematică, care pentru mintea fragedă a copiilor şi aşa ar rămînea neînţeleasă. Grădina şcolară are să fie mai mult un loc de recreare sufletească şi trupească, un loc plăcut de petrecere, unde copiii să se deprindă, oarecum jucîndu-se, la o cultură mai înţeleaptă a pămîntului şi plîntelor mai îndatinate.
Manualul de faţă este un rezumat al prelegerilor din pomărit ţinute de subscrisul la Institutul pedagogic şi teologic din Sibiiu, un rezumat care s-a fost tipărit mai bine de jumătate în „Foişoara Telegrafului Român”, într-o serie de articuli intitulaţi: „Pomăritul în grădina şcoalei” (Vezi”Foişoara Telegrafului Român” an. I, 1876).
Acum la retipărire textul s-a completat în mod considerabil, s-a ilustrat cu numeroase figuri şi s-a întocmit, încît a fost cu putinţă, conform condiţiunilor ce are să întrunească un manual îndemînatic şi popular. La sfîrşitul manualului se află un adaos, cuprinzînd foloasele, înfiinţarea şi cultura gardului viu precum şi prepararea compostului.
Adevărat că legumăritul, florăritul, stupăritul etc. sînt ramuri cari şi ele trebuie introduse şi cultivate în grădina şcolară. Însă ramul cel mai important este şi rămîne pomăritul, un ram care, pentru grădinile şcolare de înfiinţat sau de curînd înfiinţate, va servi oarecum de început şi fundament pe care să se poată clădi mai departe. În ţările locuite de români şi cu deosebire în Ardeal, Ungaria şi Bucovina, înfiinţarea şi întocmirea grădinilor şcolare alcătuiesc o cestiune care tocmai în timpul de faţă s-a pus, cum se zice, la ordinea zilei. Cred deci a face un bun serviciu mai ales învăţătorilor, preoţilor ŞI economilor noştri publicînd acest manual, în care m-am mărginit la lucruri esenţiale, cu escluderea a tot ce ar putea împovăra şi încurca priceperea cetitorilor mai puţin îndemînatici.
Aşa, precum este întocmit manualul, el mai poate fi întrebuinţat: în institutele agricole şi pedagogice, în seminare şi chiar în şcoalele săteşti.
Pentru cetitorii cari ar voi să cunoască în detaliu materiile tratate reproducem tabla materiilor.
Partea, I-a. Prăsirea pomilor. Capitul I. Prăsirea pomilor din sămînţă: Noţiuni generale – Sămînţa – Şcoala de sămănat – Şcoala provizorie – Pregătirea pomişorilor. Capitul II. Pregătirea pomilor din saduri, butaşi şi pui sau vlăstari: Saduri[le] – Butaşii – Pui sau vlăstări. Capitul III. Şcoala de altoit: Poziţiunea – Pămîntul – Îngrădirea – Rigolarea – Împărţirea – Distanţa altoilor – Transplîntarea. Capitul IV. Altoirea: Noţiuni generale – Surceii nobili – Pădureţii de altoit – Uneltele de altoit – Legăturile de altoit – Ceara şi răşina de altoit – Altoirea în despicătură – Copularea – Semicopularea – Altoirea laterală – Tractarea altoilor în vara dintîi. Capitul V. Cultura altoilor: Noţiuni generale – Croirea trunchiului pomiferilor – Croirea trunchiului drupiferilor şi nuciferilor – Croirea coroanei – Tractarea pămîntului în şcoala de altoit – Scoaterea şi păstrarea altoilor – Pachetarea altoilor şi surceilor nobili. Capitul VI. Pomii pitici şi cultura lor: Piramida – Columna – Globul sau pomul rotund – Pocalul sau căldarea – Furca – Palmeta – Cordoanele. Partea a II-a. Cultura pomilor. Capitul VII. Alegerea şi întocmirea pomătului: Clima – Poziţiunea – Pămîntul – Localităţile potrivite pentru o specie sau alta de pomi – Distanţa pomilor. Capitul VIII. Plîntarea pomilor: Facerea gropilor – Alegerea pomilor – Pregătirea pomilor – Timpul plîntărei pomilor – Plîntarea însăşi – Parii şi păruitul pomilor. Capitul IX. Tractarea pomilor: Retezarea crengilor – Tractarea mai departe a coroanei – Proptirea şi brăzdarea pomilor – Întinerirea pomilor – Realtoirea pomilor bătrîni – Înlocuirea pomilor pieriţi – Tractarea pămîntului în pomăt. Capitul X. Animalele stricăcioase pomilor, boalele şi alte neajunsnri. A) Animalele: Sugătoar[e]le – Paserile – Omidele – Gîndacii de mai (cărăbuşi) şi coropişniţele – Diverse alte insecte. B) Boalele: Tăciunele – Cangrena – Curgerea de gumă şi idropica – Gălbinarea şi oftica – Mana – Încolăcirea şi pătarea frunzelor – Putrezirea lemnului – Nerodirea. C) Alte neajunsuri: Muşchiul – Bureţii şi rugina – Bruma şi gerul – Seceta şi ploile – Grindina, neaua şi vijeliile. Capitul XI. Cultura diverselor specii de pomi: Mărul – Parul – Gutuiul, scoruşul şi sorbul, migdalul şi cornul – Nucul, căstanul şi alunul – Frăgarul şi smochinul – Strugurelul şi agrişul – Zmeura, murele şi măceşul – Viţa de vie. – Partea a III-a. Culesul, conservarea şi întrebuinţarea poamelor. Capitul XII. Culesul şi conservarea poamelor. A) Culesul: Uneltele necesare la cules – Cînd să se culeagă? – Cum să se culeagă? B) Conservarea: Localul de iernat – Mobilele localului de iernat – Pachetarea poamelor menite pentru transport. Capitul XIII. Întrebuinţarea poamelor. A) Uscarea poamelor. B) Prepararea lictarului; C) Prepararea vinului de poame; Pisătoarele şi pisarea – Teascurile şi tescuirea – Pivniţa – Buţile – Tractarea vinului în pivniţă; D) Prepararea rachiului, oleiului şi oţetului de poame: Rachiul – Oleiul – Oţetul. Adaus: I. Cultura gardului viu: Foloasele – Prăsirea păduceilor – Pregătirea terenului – Plîntarea păduceilor – Croirea şi tractarea – împletirea şi tractarea mai departe.
Autorul ni e cunoscut prin colaborarea sa la „Calendarul bunului agronom pe a. 1877”, care din cauza multelor sale articole practice au avut două ediţii, lucru desigur rar, mai ales la un calendar. Preţul cărţii de faţă este un fiorin v.a.
Astfel dar gospodariul şi fiecine care are o grădină cu pomi roditori sau vrea s-o aibă de-acum-nainte, apoi învăţătorul sătesc, preotul găsesc în acest manual, scris limpede şi cu ortografie fonetică, tipărit cu caractere mari şi lesne de cetit, toate povăţuirile trebuincioase pentru cultura pomilor. Noi îi dorim autorului ca răspîndirea cărţii sale să-l încurajeze a lucra cu aceleaşi vederi şi celelalte ramuri ale economiei agricole.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 247