Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Introducţie – Interesul cercetărilor metafizice – Progresul ştiinţelor exacte. Unitatea forţelor în natură – întrebări ce se impun – Utilitatea logicii
D. Maiorescu începe prin a arăta auditorilor că are intenţia a face un şir de prelegeri în toate vinerile la 4 1/2 după amiaz. Alături cu cursul de filozofie al Universităţii, curs cum s-ar zice oficial, d-sa va ţine un curs liber despre Logică şi aplicările ei. Intenţia aceasta [î]i este autorizată prin interesul pentru cercetările ştiinţifice pe care l-a manifestat publicul nostru mai cu seamă cu ocazia prelegerilor ţinute de d-sa astă primăvară la Ateneu.
Se zice că trăim într-un secol materialist, se constată că preocuparea mai generală priveşte sfera politică şi cu toate astea, ciudat, terenul abstracţiei deşteaptă un viu interes – real, să sperăm, – din partea publicului inteligent.
Folosul acestei bune dispoziţii pentru studiele abstracte este netăgăduit.
Aci nu încape controversă. Între sistemele filozofice controversa există, ea există asupra întrebării dacă una sau mai multe dintre propoziţiile dogmatice ale cutăruia sistem vor rămîne, chiar pentru cel ce le profesează, neclintite pînă la sfîrşit. Nu încape însă cîtuşi de puţin discuţie asupra adevărului că adîncirea în speculaţiuni abstracte şi generale deschide spiritului omenesc un orizont larg, [î]i dă un punct de vedere cît mai nalt şi prin urmare o perspectivă cît mai depărtată. Acest folos este cu atît mai însemnat cu cît el înlesneşte orice studiu pozitiv, luminînd sfera oricării cercetări practice şi speciale.
Ce este universitatea? Este instituţia care păstrează întregi diversele sfere speciale de cunoştinţe ce constituiesc cultura generală a epocii.
În seculul nostru, mai ales în cea din urmă jumătate a lui, aceste sfere s-au înmulţit şi dezvoltat într-un chip uimitor. Ştiinţele exacte, numite în genere naturale, au făcut progrese enorme. Minunatele descoperiri asupra căldurii, electricităţii, luminii şi sunetului şi asupra multiplicităţii aplicărilor lor; faimoasa ipoteză a unităţii forţelor în natură, ipoteză din ce în ce mai probabilă, aproape sigură astăzi în urma descoperirii unităţii de căldură, a aşa-numitului caloriu, – iată în linii generale paşii colosali realizaţi în domeniul ştiinţei pozitive. Progresul însă nu se opreşte; sferele se înmulţesc şi se dezvoltă înainte cu aceeaşi iuţeală, aşa că ne trebuie o fantazie prodigioasă pentru a ne închipui unde are să mai ajungă în scurt timp activitatea pe terenul acesta.
Dar spiritul omenesc se întreabă ce este această tendenţă a lui de a merge mai departe şi tot mai departe; se întreabă cum trebuie să-şi resume el progresul acestei activităţi, cum să-şi stăpînească, să-şi păstreze această comoară grămădită cu atîtea străduinţe, cum apoi s-o încredinţeze generaţiilor moştenitoare.
Unitatea forţelor în natură!
Dar spiritul omenesc se întreabă: care este aspectul resumător, care este esenţa fenomenelor? Ce este lumea?
Ştiinţa care ne vorbeşte de acea unitate a forţelor ne răspunde la aceste întrebări: este mişcarea; lumea este mişcare pornită şi întreţinută. „Mişcare – iată cuvîntul cel din urmă al ştiinţei exacte – mişcare totdeuna şi pretutindeni, o stare de perpetuă năzuinţă, de vecinic nerepaos. Aci spiritului omenesc se impune iar un şir de întrebări mari:
„Mişcarea” ce e? Mişcare cătră ce şi la ce? De ce mişcarea, năzuinţa mea proprie la cercetare? La ce ştiinţa? Pentru ce toate acestea?… În fine întrebarea care le rezumă pe toate celelalte: pentru ce acest pentru ce al omului ?
Filozofia pozitivistă, care şi-a luat naştere în veacul nostru odată cu avîntul ştiinţelor exacte şi al cării fundator a fost Auguste Comte, îndeamnă spiritul omenesc la resignare. Această filozofie conchide astfel că toate speculaţiunile teologice şi metafizice întemeiîndu-se pe un oarecare răspuns dat întrebărilor de mai sus ce nu poate fi pozitiv şi controlabil sînt nişte rătăciri de înlăturat ce trebuie neapărat să conducă la eroare.
Cu îndemnul la resignare însă spiritul omenesc nu se mulţumeşte. El întreabă din nou: dar de ce eroare şi iar eroare? Ce a împins omenirea să-şi construiască sisteme şi totdeuna greşit? Şi cum de s-a născut odată întrebarea? Pentru ce s-a produs şi se reproduce ea necontenit?
Răspunsul nu se poate da încă: se va da poate odinioară. Pînă atunci, orişicum ar fi, este imposibil a se înlătura întrebarea; ea se menţine, se impune.
A existat la multe sisteme, dar mai ales există în sistema de filozofie modernă, o aplecare-accentuată într-un chip oarecum uşuratec-la a crede că nu numai ultimul cuvînt posibil l-a zis şcoala respectivă, dar că toate cele zise pînă aci trebuiesc aruncate din discuţie ca lipsite cu totul de preţ. Cu toate astea multe propoziţii ale şcoalei sînt încă controversate. Astfel, de exemplu, pe cînd teoria selecţiunii speţelor este acum suficient demonstrată, teoria evoluţiunii este încă şi rămîne ipotetică.
Teoria Kant-Laplace, teoria cosmogonică astăzi acreditată, stabileşte fazele prin care a trebuit să treacă sistemul nostru planetar de la întîia mişcare pînă în stadiul actual. Ea ne dă probabilităţi despre succesiunea fenomenelor de trecere din starea amorfă şi de absolută nemişcare, prin starea chimică anorganică, în starea chimică organică, cu cele trei stadiuri ale acestei stări din urmă, stadiul de coagulare celulară, stadiul vegetal şi cel animal. Teoria darwiniană amplifică şi continuă teoria cosmogonică întru cît priveşte dezvoltarea acestor stadiuri şi apoi apariţia omului şi dezvoltarea speţei lui.
Astfel, în starea cea mai depărtată, a trebuit să existe în principiu legea fizică de dezvoltare care a determinat rezultatele ulterioare, a trebuit, afară de aceasta, ca atunci şi celula organică ce compune astăzi creierul animalic cel mai dezvoltat să fi existat într-o formă sau alta atomistică.
Este dar o dezvoltare nu perpetuă probabil, dar ale cărei limite sînt vaste şi necunoscute. Nimic nu ne autorizează a crede că procesul de dezvoltare al sistemei planetare, al stadiului nostru chimic organic, al speţei umane îndeosebi, sînt la culmea evoluţiunii respective.
Nimic nu ne autorizează a crede aceasta; dar aceea ce ne autorizează a crede contrariul, a crede într-o continuare a dezvoltării, în mergerea mai departe pe calea perfectibilităţii este acel sentiment de radicală nemulţumire, de adîncă durere, inerent la tot ce este organic şi pe care îl culminează moartea.
Moartea! Da, filozofia ne poate face a nesocoti moartea noastră proprie, nu ne poate niciodată face indiferenţi de moartea unei fiinţe iubite, ceva mai mult, nu ne poate scuti de impresia supremă ce ne-o provoacă moartea aproapelui în genere. Ce şi la ce este moartea? Ce este această prefacere, această premenire necurmată a naturii? A zice că aceasta este o lege fără scop nici rezultat, o nefericire, este a nega viaţa…
În epoca noastră mai cu seamă, care are multă înclinare la scepticism şi pesimism, trebuie să căutăm a cunoaşte raţiunea de a fi a acestei legi.
Dezvoltarea speţei noastre cată să meargă mai departe, aci ar sta raţiunea aceea.
Omenirea, încă de la originea ei, a căutat să-şi creeze un trecut imaginar, o lume în care ideea de individ organic superior, cuprinzînd în ea sfera ideii de om, este mai naltă, mai nobilă decît aceasta. Fiinţele supranaturale, ficţiunile teologice, îngerii, iată creaţiuni ale închipuirii omeneşti. Ce a determinat aceste creaţiuni, pe ce substrat s-au întemeiat ele? Şi oare nu erau acele creaţiuni o intuiţie a dezvoltării ulterioare, o clarvedere a viitorului?
Aceasta este neapărat o fantazie a noastră, o privire ipotetică. Dar acele creaţiuni n-au avut alt cîmp decît spiritul omenesc, au fost clădirile proprii ale gîndirii speţei noastre. Apoi organul acestei gîndiri, unde se produc întrebările mari înşirate mai sus, unde se frămîntă problema „existenţii”, trebuie să aibă şi el legile lui de lucrare şi este foarte important să le cunoaştem.
Astăzi, cînd ştiinţele exacte îşi deschid înainte un orizont aşa de vast, cînd comoara cunoştinţelor noastre pozitive este aşa de colosală şi creşte încă mereu, logica, ca ştiinţa care are de obiect cercetarea legilor ce domnesc asupra lucrării organului gîndirii omeneşti, organul ideii şi cunoştinţii, şi ca metodă de control a acelei lucrări şi de aplicare a acelor legi, devine de o utilitate mai importantă decît oricînd.
Iată cuvîntul care a îndemnat pe d. Maiorescu a face cursul d-sale despre Logică şi aplicările ei, în care materie va intra în prelegerea viitoare.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI