Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
„Pseudo – românul „, ca să esplice acuzarea că „reacţionarii ar fi ameninţând pe rege cu asasinatul” reproduce din „Timpul” un pasaj al unui articol ce ni s-au trimis din Galaţi.
Iată acel pasaj:
La 1735, când Voltaire susţinea cumcă iubirea de binele public în Franţa nu este decât o himeră şi că francejii nu sunt cetăţeni, ci o simplă plebe ordinară, Franţa era cu mult superioară stărei actuale din România şi, cu toate acestea, bunul dar imbecilul rege Ludovic XVI trebui să plătească cu capul, în ziua de 21 ianuariu 1793, nesocotita sa toleranţă.
Regele Carol I al României n-ar trebui să piardă din vedere că legile naturii nu se pot altera, că prin urmare aceleaşi cauze aduc totdauna aceleaşi efecte.
Acest pasaj arată în adevăr cum un rege, bun de altmintrelea, dar fără prevedere a fost jertfa demagogilor pe care i-a ridicat din noroi.
Ca exemplu istoric ne învaţă că un rege cată să se păzească de-a face adiutanţi şi miniştri din eroii militari de la 11 fevruarie, din conspiratori de meserie. „Pseudo – românul „ însă face cu totul alte deduceri, căci iată ce zice:
Ce însemnează, oare această de nu cea mai clară ameninţare?
„Timpul” spune că regele Ludovic XVI trebui să plătească cu capul toleranţa sa. Regelui Carol I acelaşi ziar îi dă numirea de „Carol Îngăduitorul”, adică cel tolerant. Ludovic XVI plăti cu capul toleranţa sa.
Carol I e tolerant.
Şi fiindcă aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, cum zice „Timpul”, concluziunea vine de sine şi forţat în mintea oricărui om cu judecată limpede şi dreaptă. Carol I va plăti cu capul toleranţa sa.
Trebuinţă de mai lungi esplicaţiuni nu este.
În adevăr nu e trebuinţă de explicaţiuni mai lungi.
Prezidentul republicei de la Ploieşti şi eroul din noaptea de la 11 februarie, actual adiutant; fiul făclierului grec de Botoşani, asemenea erou al acelei nopţi, actual delegat militar la manevrele din Franţa; generalul de la Bacău, fost mai ieri ministru de război, sunt o dovadă că, dacă regele nu are din partea acestor oameni soarta celui francez, nu este a i se atribui lui. O stea fericită îl protege. Îngăduinţa celui ce răsplăteşte cu medalia Bene-merenti pasquilurile îndreptate contra persoanei sale şi cu ranguri militare înalte pe prezidentul republicei ploieştene care i-a proclamat detronarea, îngăduinţa aceasta e desigur egală, dacă nu superioară celei a lui Ludovic XVI.
Da, regele e tolerant cu conspiratorii şi rebelii, tolerant cu Chiriţopolii şi Mihăleştii, tolerant cu xenocraţia fără de minte şi inimă.
Pericolul, ameninţarea perpetuă e din partea acestor oameni pe cari îi tolerează, pe cari îi ridică din nimic. A constata acest pericol, a constata că regele se încunjură cu oameni a căror existenţă deja este o ameninţare pentru stat şi dinastie, a constata că redactorul „Republicei Rumâne „ şi afiliatul revoluţiunilor de pe tot continentul e azi întâiul consiliar al M. Sale, va să zică a arăta de unde vine ameninţarea, nu a ameninţa.
Mai mult. La 1875 roşii i-au trimis Domnului un anume delegat cu însărcinarea de-a-i spune să „scutească ţara de o crimă”.
O ameninţare clară, făcută M. Sale pentru a veni la putere. Oare… reacţionarii au făcut-o?
Am constatat, în studiile repetate asupra păturei de străini ce s-au superpus poporului român, că ea e incapabilă de-a discuta chiar.
Care inteligenţă onestă, ce cunoaşte istoria Franţei şi a regelui Ludovic XVI, ar fi putut deduce din citarea acestui caz… că reacţionarii ar ameninţa pe rege?
Reacţionarii au fost aciia cu care Ludovic XVI s-a încunjurat? Reacţionarii l-au ameninţat? Reacţionarii au fost cauza sorţii lui tragice? Dar la ce discuţie? Când un adevăr [î]i izbeşte, ei încep a răspândi în juru-le prin neadevăruri şi sofisme, acel foetor caprinus, acel miros specific al unor inteligenţe potricălite de vicii şi bătrâneţe de rasă, cu care nu se mai discută. I-a apucat istericalele; nu mai sunt stăpâni nici pe mintea, nici pe organele lor. Nimiciţi moraliceşte prin adevărul că sunt străini; neputând inspira nici-o autoritate prin faptul că o capră, chiar decorată cu cordoane, e pur şi simplu ridicolă, au ajuns de râsul şi de batjocura neamului românesc care, după cum zice şi Miron Costin, e un neam râzător de feliul lui. Nu le mai rămâne decât arma cea mai de jos a spiritului: minciuna şi mistificaţia.
Neputincioase arme contra adevărului pururea deşi târziu învingător, dar singurele ce le-au rămas.
De aci vorbe ca „monomanie, absurditate, poznaş, ziar de insulte, ameninţări de asasinat, falsificarea lui Lamarck sau Darwin” toate neputincioase în contra unui adevăr limpede ca lumina zilei, dovedit prin cărţi gospod, răsdovedit prin realitate.
Când vom avea un cap a d-alde C.A. Rosetti împăiat, şi l-am putea avea odată, căci, dacă perversitatea e nemuritoare, perverşii sunt muritori [î]l vom putea trimite lui Wirchow sau lui Quatrefages să-l compare cu un simplu craniu de mocan de la Vrancea ori de la Breaza. Dacă învăţaţii străini nu vor crede că-i mistificăm, că le-am trimis o căpăţână de capră s-o compare cu un cap de om, să nu ne spuneţi pe nume.
Când le-am spune însă că scorbura mică şi găunoasă e a unui om de stat din România, iar craniul al doilea, larg şi încăpător, a unui cioban de oi şi-ar face cruce oamenii, ar înţelege de ce neamul românesc, numeros şi inteligent, muncitor şi îndrăzneţ, nu poate ajunge în lume la poziţia ce i se cuvine.
Cum să şi ajungă când oceanul cel turbure de ‘mprejurul insulei romanice au aruncat deasupra lui o spumă de stârpituri?
Ce-i pasă acestei spume cosmopolite de fiinţa istorică a României? Vorba lui Hamlet: „Ce e Hecuba pentru ei?”
Ce-i pasă, ce-i poate păsa unui C.A. Rosettis, unui Giani, unui Pherekydis, coborâtori din străini, în cari idei şi sentimente nici pot prinde rădăcină, de vreme ce cad pe pământ sterp, de Ţara Românească, de poporul nostru, de obiceiele ori de trecutul nostru?
Ca obiect de esploatat, ca vacă de muls, ca izvor de lefuri şi pensii? Calea-vale. Vive la Roumanie!
Dar când e vorba de acea iubire adâncă şi nestrămutată de neam, precum o aveau bătrânii, precum o avea Miron Costin, care-şi punea creştetul sub sabie pentru a înlătura un bir nou, când e vorba de a apăra adevăratul popor românesc de esploatarea la care e supus, atunci adio Românie! Atunci [î]i vezi alături cu jidanii cari scuipă moşnegilor de la ţară în gură şi le frig ochii deasupra tăciunilor ; atunci sunt fraţi cu străinii şi împart „mielul Paştelor” cu ei.
Ei, acest adevăr vă doare, confraţilor, de aţi ajuns a răstălmăci pasaje din articolele noastre şi a vă face din nou meseria „înstrăinând pe oamenii ţării prin pâre şi năpăşti de cătră Domnia sa” precum zicea Radu – vodă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
