„Românul” promiţându-ne programul nou, revăzut, corijat şi adaos al partidului roşu, nu poate făgădui aceasta făr’ a se lega din nou de conservatori.
Ar fi de dorit ca confraţii să-şi modereze condeiul. Când foaia oficioasă zice despre partidul conservator că a căzut în trecut „cu tot sprijinul Turciei, Rusiei şi Austriei” atunci ori nu ştie ce zice, ori se face a nu şti. Interesele acestor trei puteri fiind pururea diametral opuse, nu pricepem cum se ‘nţelegeau într-un mod atât de spontan asupra unui singur lucru: mănţinerea partidului conservator la putere în ţările române. Un partid care convenea Austriei nu mai putea conveni Rusiei sau Turciei şi viceversa. Deja punerea alături a acestor trei nume este absurdă şi „Românul” ar fi trebuit să fie măcar atât de prevăzător pentru a alege din trei puteri numai pe una, care – ar fi sprijinit pe boieri la putere.
Dar altă contrazicere.
Partida care se numeşte boierească şi după 1860 conservatoare, zice „Românul” avea averea, proprietatea, guvernul şi deprinderea ţării de a i se supune orbeşte.
Dacă ţara se supunea orbeşte acestui partid, prin deprindere, ce nevoie mai avea el de sprijinul Rusiei, Austriei, ori Turciei? dacă venim însă la partidul roşu, lucrurile se schimbă foarte în defavorul lui.
Aci Eliad şi Bălceascu nu văd în d. C. A. Rosetti decât un „agent provocator” al unei singure mari puteri, om făcut pentru această meserie, căci n-are patrie, patria lui fiind universul lui Blanqui, n-are naţionalitate, naţionalitatea lui fiind umanitatea întreagă a comunarzilor, n-are trecut şi tradiţii, c-un cuvânt nimic de pierdut, totul de câştigat.
„Pseudo – românul” şi cu el d. C. A. Rosetti se laudă că, la 1848, toată ţara „a aclamat stindardul” dumnealor. Dar ce e 1848 în România îndeosebi? Ce însemnătate istorică a avut acest an pentru noi?
Să i-o spunem noi. Toată mişcarea română de la 1848 n-a fost decât pretextul căutat pentru ca ruşii să treacă în Transilvania, un pretext pe care d. C. A. Rosetti s-a găsit să li-l dea, în mod dezinteresat se va zice, dar ne îndoim de dezinteresarea acestei personalităţi. Fecit cui prodest, zice latinul, a făcut-o acela căruia i-a folosit.
Ce-a urmat pentru ţară din mişcarea al cărei merit şi-l însuşeşte? Invazia şi foametea.
La 1875 vedem pe d. C. A. Rosetti agitându-se spasmotic. Ce era în perspectivă? Războiul ruso-turcesc. Cui era să facă drum d. C. A. Rosetti venind la putere cu creaturile sale? Ruşilor. Fecit cui prodest.
Ce-a urmat din agitaţia al cărei purtător de steag era Pherekydes? Invazia şi cărăturile peste Balcani.
Acum, la 1882, d. C. A. Rosetti se mişcă. L-a apucat focul reformelor şi dorul de ţărani. El, care nici cunoaşte pe ţărani, nici gândeşte la soarta lor, el care numea maniac pe oricine se ocupa de această cestiune, ajunge a se improviza în promotorul îmbunătăţirii sorţii ţăranului.
Întrebăm: ce e la mijloc? Ei bine, avem onoare a o repeta din nou d-lui C. A. Rosetti: fecit cui prodest. Prea miroase anul 1882 a Scobelef, a Bosnie, a turburare în Orient pentru ca d-lui C. A. Rosetti să nu-i trebuiască o cestiune agrară improvizată, spre a pune ţara în neputinţă de-a lua o atitudine hotărâtă, încât, turburată înăuntru şi neputincioasă în afară, să fie silită a transige cu invazia, precum deja de doua ori a făcut-o, conform intenţiilor d-lui C. A. Rosetti.
Şi ce va urma din această agitaţie? Invazie şi foamete.
„Binele public” povestea într-un rând că d. I. C. Brătianu însuşi a declarat despre amicul său politic, d. C. A. Rosetti, că nu cunoaşte istoria ţării, nici are sentiment de naţionalitate.
Lăsăm pe seama d-lui Brătianu aceste cuvinte; vom povesti ceea ce am auzit de la un martor ocular. Într-un rând d. C. A. Rosetti se afla pe vapor, înconjurat de-o curioasă promiscuitate de orientali, greci, turci, bulgari, sârbi, evrei şi alte neamuri. Cam cu chef, ca-n genere după masă, spuse următoarele:
De la toţi oamenii din ţară ani văzut bine, de la greci, de la bulgari, de la evrei (fratele Rosenthal), numai de la români nu. Să nu mor eu până n-oi aduce pe toţi românii în sapă de lemn.
Au trecut douăzeci de ani de atuncea, dar martorul ocular trăieşte. Ceea ce ni se povesteşte cu ceea ce afirmă d. I. Brătianu despre amicul său se potriveşte de minune una cu alta.
Dar să nu crează că amăgeşte pe cineva. Precum d-sa urăşte pe român, aşa românul [î]l urăşte pe el. „Hidoasa pocitură” zice Alecsandri, „spirit infernal” zic marginile Bucureştilor, şi, dacă ţăranul n-a ajuns să zică nimic, e că nici ştie de existenţa acestei caricaturi.
Crede poate d. C. A. Rosetti că-l urâm pentru aceasta? Nu, ne-ar fi ruşine să-l urâm. Ura presupune oarecare respect, pe care nu l-am simţit niciodată pentru d-sa. Ne e scârbă şi ruşine. Scârbă a vedea pe un om străin ca origine şi apucături conducând destinele celui mai numeros şi mai cuminte popor de lângă Dunăre, ruşine de noi înşine, de amorţirea noastră naţională, că am putut îngădui unui asemenea panglicar oriental, bun pentru a bate toba înaintea unei menajerii, să se pretindă conducător al spiritului public de la noi. Mai bine, zicem, rob sub vechile Domnii drepte şi sub legile lor creştine, cu conştiinţa că deasupra-ţi se ‘ntinde marele arbor al poporului şi al geniului românesc, decât la banchet alături cu gheşeftari ca Carada, cu eroi ca Candiano, cu oameni de onestitatea lui S. Mihălescu. Mai bine rob în ţara drepţilor decât om mare în ţara în care malonestitatea, trădarea nocturnă, vicleşugul şi pehlivănia sunt merite şi titluri de înaintare. Toată mândria noastră de rasă, tot sângele strămoşilor, toată vigoarea şi înţelepciunea lor, naivă şi tânără, buna lor credinţă şi dreptatea lor neclintită protestează în contra pângăririi istoriei noastre naţionale de către un asemenea venetic.
Se va zice însă: „Se poate ca un om să minţă viaţa întreagă, să facă zilnic protestaţiuni de patriotism şi naţionalitate în care să nu crează„
Se poate, pentru că vorbele ce le întrebuinţează au alt înţeles în dicţionarul criptografic al său. Ştim de ex. că espresia „ naţiune” însemnează în coloanele foii sale „partidul roşu”
Un întreg dicţionar de chei şi ţifre foieşte în „Pseudo – românul „ pe care nu-l pricepe decât d. C. A. Rosetti şi confidenţii săi. „ Vegheaţi, ora a sunat” „Ale tale dintru ale tale” „Naţiune” „Românul” toate acestea au în dicţionarul lor o altă însemnare decât în lexiconul limbii noastre. Precum roşii se ‘nţeleg într-o limbă a cărei cuvinte au un sens convenţional, nu, pe cel lexical, tot astfel ei sunt ţinuţi la un loc prin trecutul lor de crime şi de fărădelegi comune. „ Vă am pe toţi la mână” le şopteşte d. C. A. Rosetti în Cameră şi feţele rotunde şi grase ale milionarilor improvizaţi devin galbene ca ceara la acest cuvânt. Maffia şi Camorra? Sunt o jucărie pe lângă acest partid în care nu există om necompromis, a cărui viaţă descrisă clar să nu merite ocna.
Şi acest partid, discreditat în ochii săi proprii, ameninţat de propriile sale căpetenii cu „puşcăria şi carantina” ţinut la un loc nu prin comunitate de principii, ci prin complicitate de fapte rele, acest partid şi organul lui îndrăzneşte a zice că „conservatorii sunt deconsideraţi prin felurite abuzuri în cari se ‘nnomoliră „ şi că a fost „sprijiniţi de Rusia, Turcia şi Austria”?
Dar pentru Dumnezeu, unde e Caradaua, unde Candianoul, unde Mihălescul nostru? Cine dintre noi a călătorit la Livadia? Cine au făcut milioane cu răscumpărări, cine au prefăcut Parlamentul în local de ruletă şi de joc de bursă?
Quousque tandem…?
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
