[„«ROMÂNUL» ŞI «NAŢIUNEA» SE PLÂNG…”] – de Mihai Eminescu [13 august 1882]

„Românul” şi „Naţiunea” se plâng de slabele rezultate ce le dă şcoala noastră rurală. În adevăr, chiar în judeţul Ilfov, în care e situată capitala şi unde influenţa acesteia asupra populaţiunii rurale e vădită, abia 15% dintre copiii obligaţi a umbla la şcoală o şi vizitează în adevăr; 85% continuă vara a paşte gâştele, iarna a nu face nimic.

Se citează o sumă de cauze pentru a esplica această înapoiare: unii zic că administraţia e rea, alţii că învăţătorii sunt neglijenţi, alţii acuză aversiunea ţăranului în contra şcoalei şi numai cauza adevărată n-o spune nimeni.

E prea adevărat că administraţia vede în şcoli o sarcină odioasă. Învăţătorul şi şcoala sunt concurenţii postulanţilor la bugetul comunei; adesea primarul e [un] om trecut prin puşcărie, notarul de chipul şi asemănarea lui, perceptorul un bandit, toţi numiţi de subprefect şi constituiţi în comitet de esploatare a comunei rurale. Dispreţ pentru biserică şi ură pentru şcoală este signatura aşa numitei administraţii comunale.

Adesea învăţătorii sunt ignoranţi şi vicioşi. Pentru ca şi şcoala să rămâie ‘n familie, prea adeseori o rudă a primarului ocupă postul, care-n acelaşi timp când e învăţător e totodată şi perceptor sau îngrijeşte de interesele private ale primarului. Nu e o raritate ca revizorul, sosind pe neaşteptate în comună, să afle şcoala prefăcută în coteţ sau în staul pentru vitele de ispas şi pe d. învăţător cale de două poşte, făcând pe vătejelul primarului. Cu toate acestea se trimit raporturi regulate, ba chiar dări de seamă despre examene făcute, contrasemnate de primar şi întărite cu sigiliul comunei, asupra unor lucruri cari n-au existat deloc, asupra unor şcoli cari n-au fost nicicând deschise.

Aversiunea ţăranului în contra şcoalei e asemenea esplicabilă. El vede zilnic că această şcoală nu-i produce decât duşmani şi esploatatori. Abia unul a ajuns a înşira două slove pe hârtie şi aspiră a se face sau notar sau ajutor de notar sau arhivar în comună. Boala funcţionarismului a intrat din nefericire şi în sate; o sumă de oameni fără ştiinţă de carte şi corupţi de administraţia noastră imorală s-a întins ca lăcustele asupra ţării întregi. Aceşti tirani direcţi ai ţăranului, aceşti zilnici spoliatori, cărora le e ruşine de muncă şi cari introduc viţiul în comuna rurală, sunt din nenorocire ieşiţi ei înşii din şcoala rurală. Oricare a absolvit două clase primare nu mai vrea să ştie de plug ori de coasă. E mai comod pentru el a fi demnitar public, funcţionar.

Dar totuşi cauzele de căpetenie a relelor rezultate nu sunt acestea, ci una mai generală şi mai apăsătoare: sărăcia. D. A. V. Millo a dovedit condei cu condei că până şi bugetul de venituri al unui ţăran fruntaş e întrecut de bugetul sarcinelor pe cari trebuie să le poarte. Vara ţăranul are nevoie de munca, oricât de neînsemnată, a copilului – măcar de coarnele plugului trebuie să ţie, măcar vitele să i le pască. Iarna nu are cu ce-l îmbrăca şi nu-l poate trimite la şcoală. Cine-a vizitat o şcoală rurală se va fi mirat de aerul bolnăvicios al bieţilor copii cari, goi, galbeni şi ca vai de capul lor, tot mai vizitează şcoala. E un tablou de adâncă mizerie acesta – aşa trebuie să fi arătând copiii irlandejilor şi lucrătorilor din Londra. Mortalitatea întrece în cele mai multe judeţe din România naşterile. Cine cunoştea fizionomiile vesele ale copiilor de ţăran pe la 1850 şi înainte nu le mai recunoaşte azi. Mizeria părinţilor e deci cauza determinantă a pustietăţii şcoalelor rurale şi a slabelor rezultate ce ele dau. Peste aversiune ţăranul ar trece, ba a trecut în realitate în Ardeal, a trecut în satele noastre de moşneni, cari, cu toate că n- au pământ, au deprins câte un meşteşug, mai cu seamă lemnăria şi rotăria, şi a căror stare economică e ceva mai bună. Fără a desfiinţa cauza aceasta – mizeria – şcoala nu se va popula şi orice măsuri administrative, departe de-a fi folositoare, vor fi numai o vexaţiune mai mult asupra unui popor stors cu desăvârşire de demagogia superpusă.

Învăţământul e obligatoriu, dar această obligativitate e o ironie. A-l obliga pe ţăran să-şi trimită iarna copilul rău îmbrăcat la şcoală înseamnă a i-l ucide. Există sate pustie de copii, unde generaţia viitoare doarme în cimitir; pământurile date de legea din 1864 rămân pustii, casele – vizuine părăsite, moartea e aliatul promiscuităţii etnice din oraşe, un aliat sigur al Caradalelor şi Mihăleştilor pentru stingerea poporului românesc.

Aceste sunt lucruri nu imaginate, ci văzute cu ochii, constatate zi cu zi şi pas cu pas. Există fără îndoială – adesea unde nici nu te aştepţi – câte un învăţător bun şi harnic care-şi pune toate silinţele, care ar vrea să facă uneori mai mult decât poate. Există, rari dar cu atât mai meritoşi, asemenea oameni, dar starea de care se sparg toate silinţele lor e mizeria populaţiei.

Comunele sunt compuse din mai multe cătune depărtate una de alta, adesea cale de-un ceas şi două. Câţi copii se află împrejurul şcoalei, în apropierea ei imediată, pot suporta frigul şi vin, cei mai din depărtare rămân acasă.

Mizeria, în forma crudă în care există la noi, e duşmana şcolii. În Anglia sunt destule şi bune şcoli, cu toate acestea o a cincea parte a populaţiei nu ştie a citi şi scrie – şi tocmai această a cincea parte e clasa muncitoare care poartă Anglia pe umerele ei. Astfel, chiar în state vechi şi ipercivilizate mizeria e duşmana şcoalei elementare. Şi această mizerie, departe de-a înceta, merge şi va merge crescând. În fiece an bugetul se încarcă cu sarcini nouă în favorul negoţului străin, cari sarcini în ultima linie cată a se plăti din munca producătorului. dacă am întreba la ţăranii vânduţi robi pentru dări câte procente din datoria lor sunt destinate a acoperi anuităţile drumului de fier, câte pentru plata unor funcţionari de prisos, câte pentru cheltuieli de lux am vedea clar că, cu asemenea organizare, unde predomină decorarea trădării şi pensionarea negustorilor de vorbă, ţăranul nostru rămâne condamnat la ignoranţă şi la mizerie.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.