Sîmbătă, 11 august, d. Cogălniceanu a dat citire în Cameră, d. N. Creţulescu în Senat, următorului mesaj de deschidere:
Domnilor senatori,
Domnilor deputaţi,
Astăzi se încheie amînarea sesiunii estraordinare a Corpurilor legiuitoare urmată potrivit mesagiului meu din 11 iuliu.
D-voastră reîncepţi acum activitatea d-voastră legislativă.
Miniştrii mei vă vor supune actele atingătoare de reviziunea art. 7 din Constituţiune, cerută de art. 44 al Tratatului din Berlin, pe care, cu
toate sacrificiele ce ne impune, România l-a primit prin glasul reprezentanţilor săi.
D-voastră, d-lor deputaţi, aţi profitat de timpul ce v-a lăsat prorogarea Camerelor, spre a studia mai de-aproape deosebitele împrejurări ale acestei grave cestiuni. Am dar deplina convincţiune că astăzi Camera şi guvernul vor pune tot zelul, tot patriotismul, toată prudenţa politică spre a ajunge la o soluţiune care pe de o parte să dea satisfacţiune principiului libertăţii religioase şi al egalităţii civile şi politice, proclamat de Europa întreagă, iar pe de alta să împace cu acest principiu necesităţile noastre naţionale şi economice.
Dumnezeu să binecuvinteze lucrările d-voastră. Dat la Sinaia, 11 august 1879.
Senatul, nefiind în număr la citirea mesajului, d. preşedinte a anunţat şedinţa viitoare pe luni, deputaţii însă fiind un număr suficient, a trebuit o altă cale pentru a închide discuţiile înainte de ce ele ar fi început.
Simplu ar fi fost ca guvernul, pe cuvinte lesne de înţeles, să ceară Camerei amînarea şedinţelor ei pînă la întoarcerea în Bucureşti a d-lui Boerescu cel puţin, care călătoreşte în acest moment în cestiunea izraelită, dar ceea ce e simplu şi lesne de înţeles n-ar semăna se vede a un act de înaltă politică, de aceea a trebuit să i se dea aparenţa ca şi cînd Camera din propria iniţiativă ar fi dorit o asemenea amînare.
Camera actuală are, precum se ştie, o pronunţată duplicitate de caracter. Elementele patriotice şi cu cultură din ea, adecă oameni pe cari te poţi întemeia, sînt în minoritate, deşi formează mai mult decît o a treia parte din Adunare, care a treia parte a făcut cu neputinţă pîn-acuma o soluţiune a cestiunii izraelite în sensul Alianţei şi a roşiilor. Elementele roşii însă, parte putrede de corupte, parte stupide, formează majoritatea simplă a Adunării, încît orice propunere patronată de gaşcă e sigură de majoritatea simplă fără discuţie şi fără opunere.
Fără a da aşadar lucrului o mai mare importanţă de cum are, credem că apucătura ca esplicabila dorinţă de aminare din partea guvemului să fie reprezentată printr-un deputat era cu totul de prisos. Ar fi fost şi mai simplu şi mai demn ca guvernul să ceară el însuşi amînarea, în loc de-a pune pe d. P. Ghica ca să-l reprezenteze, căci (abstracţie făcînd de la ominozitatea, unei propuneri pornite din partea unei persoane atît de demne şi de respectabile din toate punctele de vedere precum e fără contestare meritosul vînzător de bilete al artistelor de cafenele) d. Cogălniceanu bunăoară, ca om cu practica lucrurilor, ştia prea bine că nu e nevoie de o asemenea procedare estraordinară pentru ca maioritatea să voteze porunca stăpînilor ei.
Am fi dorit, din punctul de vedere al procedurelor deschise şi clare, să putem zice că Adunarea şi-a amînat şedinţele pînă peste zece zile după cererea guvernului, nu după propunerea d-lui P. Ghica.
Din mesaj însuşi relevăm următorul pasaj, care ni se pare a cuprinde o subrepţiune:
Miniştrii mei vă vor supune actele atingătoare de reviziunea art. 7 din Constituţiune cerute de art. 44 al Tratatului din. Berlin, pe care România l-a primit prin glasul reprezentanţilor săi.
Acest pasaj pe lîngă neclaritatea de stil, căci după el s-ar putea ca România să fi primit sau Tratatul în întreg sau art. 44
îndeosebi mai are apoi meritul unei vădite neexactităţi.
România nu poate primi prin glasul reprezentanţilor săi decît legi cari ar fi trecut prin toată filiera constituţională. Voinţa ţării nu se poate rosti şi nu are valoare decît sub forma de lege. Nu există însă nici un text pozitiv de lege prin care România să fi sancţionat din parte-şi hotărîrile Tractatului de Berlin. Dacă România ar fi primit Tractatul sau art. 44 sub sin gura formăm care ea ca ţară îl poate primi, adecă sub forma de lege, atunci dispoziţiile în cestiune ar fi demult obligatorii pentru orice cetăţean al statului. Dar moţiunile şi momentele de entuziasm ale Pătărlăgenilor de toate categoriile n-au, pîn-acuma cel puţin şi după cît ştim, puterea unor legi pozitive. E într-adevăr una din frumoasele ţinte ale republicei române ca chiar scrierile lui „Nichipercea” să treacă ca articole de lege în Cod şi ca rugăciuni în cărţile bisericeşti, dar pîn-acuma o asemenea veselă eventualitate n-au trecut încă in domeniul realităţii. Aşadar, cu toată intima noastră speranţă în viitorul republicei, să ni se îngăduie umilita observare că, pe cîtă vreme voinţa ţării noastre nu se poate rosti decît prin legi trecute prin toată filiera constituţională şi pe cîtă vreme asemenea legi cari să admită Tractatul nu există, e o inexactitate cel puţin, o subrepţiune desigur, de-a pune în gura M. Sale R. cuvintele că România ar fi primit deja prin glasul reprezentanţilor ei Tractatul de la Berlin,
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X