Spiritul public modern sufere de-o boală pînă la oarecare grad nepricepută pentru noi, născută fiind din împrejurări şi din stări de lucruri fără analogie în viaţa noastră internă. Nu e vorba, internaţionaliştii din Germania, Franţa şi Anglia sînt prieteni buni şi personali cu d. C. A. Rosetti, cu d. Brătianu, dar ideile politice profesate de cosmopoliţii apuseni sînt, pentru stadiul de dezvoltare în care trăim, utopii în care nu cred nici cei ce le profesează la noi. Religia, cu credinţele ei fericite, care stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovituri, însă numai negative- din partea unor ultime raţionamente materialiste, cari în sine sînt tot atît de neîntemeiate ca şi mitologia grecească.
Dar raţionamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput şi apelînd oarecum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea o mulţime de aprigi apărători, încît viaţa noastră modernă pare a se apropia de povîrnişul fatal pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvînt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă însemnată cu vorbele bellum omnium contra omnes, războiul tuturor contra tuturor.
Fără cuvînt s-a admis această stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauză că există un sentiment de drept înnăscut.
Nu doar că oamenii s-ar fi adunînd din impuls propriu şi ar fi stabilind un modus vivendi prin discuţie şi punere la cale. Acest stadiu vine cu mult mai tîrziu. Dar precum în roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu esistă legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele cîte compun un roi trăiesc într-o rînduială stabilită prin instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv trăieşte din cele dintîi momente în societate, iar cînd începe a-şi da seamă şi a căuta să esplice modul de convieţuire şi de conlucrare se nasc religiile, cari stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii cari sînt totodată şi codici.
Cu încetul însă omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizaţiei naturale şi-şi lărgeşte din ce în ce cercul său de activitate individuală şi atunci abia începe pentru el viaţa într-adevăr omenească, viaţa liberă. Dar totuşi în lărgirea individualităţii sale omul poate atinge o margine în care pune în cestiune individualitatea şi libertatea semenilor săi şi în cele mai multe cazuri a semenilor acelora cari sînt mai buni, mai capabili, mai de inimă.
Astfel s-ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală, care ajunge la comunism, alta conservatoare, care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.
Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bunăvoie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor pe cari le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvînt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pămîntului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul estrem.
Dar şi această direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă exercitată asupra claselor de jos le dă într-adevăr pînea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente.
Pe altă parte sistemul libertăţii, totodată a individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într-acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi. între acestea două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice. A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mînile individului, asta e problema pe care mulţi s-a încercat s-o dezlege, dar de la cezarii Romei şi pînă la cezarii moderni nu s-a găsit încă remedii radicale, ci numai paliative.
Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa un drept <drept la> a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie s-o mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus.
Un nou atentat- al patrulea pîn-acuma- comis asupra unui cap încoronat, a regelui Umbert al Italiei, dovedeşte pe ce povîrniş fatal se află ideile a o samă de lucrători din Europa. Un oarecare Passamente a dat cu cuţitul în regele Italiei, pe care l-a rănit uşor la braţ. Prins, s-a găsit în domiciliul lui hîrtii cari dovedesc că stă în legături cu internaţionalii.
E caracteristic că în momentele în care asemenea atentate se-ntîmplă în Berlin, în Madrid, la Neapole, în fotoliile ministeriale din Bucureşti să stea oameni cari au şi au avut legături intime cu oamenii de frunte ai internaţionalei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X