Joia trecută s-a reprezentat, în beneficiul d-nei Raiu Stavrescu, piesa”Maria Tudor”, dramă în 4 acte de Victor Hugo, tradusă de Const. Negruzzi. Amintim că d-nul Manolescu, d-na beneficientă şi d-na Conta au jucat bine, dacă vom abstrage de la unele deprinderi de rostire contrare ortoepici româneşti şi de la unele intonări retorice false.
Am spus-o de mai multe ori că un n nazal de felul celui franţuzesc nu există în limba românească şi pronunţia conte, contra, în care o şi n să se rostească ca un singur sunet, nu se află după a noastră ştire decît în vechea limbă bulgară, în limba polonă de astăzi şi în cea franceză. Căci on nazal nu e sunet compus, ci o vocală de sine stătătoare, pentru care în limba românească nu aflăm nimic analog. Totodată protestăm contra unor neologisme introduse în frumoasa traducere a lui C. Negruzzi”,Rezbel civil” desigur că nu este în scrierea lui Negruzzi, deşi l-am auzit rostindu-se.
D. Galino a fost asemenea bine, deşi după a noastră părere vor fi fost cauze care l-a oprit de-a fi şi mai bine. Acele cauze se ‘nţelege că nu le cunoaştem. Poate o prea repede punere în scenă, poate iar o dispoziţie personală puţin favorabilă l-au oprit de a crea pe deplin rolul”strungarului Gilbert „. Ne-am deprins de a vedea pe d. Galino tocmai în acest soi de roluri la toată înălţimea talentului său, pe când în această sară jocul d-sale ni s-a părut puţin cam obosit.
D-na Conta a jucat cu mult adevăr şi cu multă simţire. În privirea vorbei d-sale facem observaţia care am făcut-o şi în trecut. Este în glasul d-sale un ton îngânat şi plângător care trebuie înlăturat prin studiu şi deprindere. D-sa trebuie să-şi asprească pronunţia şi să vorbească din piept, rostind fiecare cuvânt bine despărţit de celelalte şi cu oarecare energie. Aceasta este pronunţia cea mai prozaică, ce-i dreptul, dar e cu mult de preferat acelui ton îngânat, care face declamaţia nespus de monotonă. Să nu se teamă că prin vorbirea apăsată şi energică s-ar pierde ceva din simţirea ce voieşte a esprima. Oricât de energic pronunţate vor fi cuvintele, simţirea adevărată va pătrunde prin ele.
Nu ştim de unde şi până unde actorii români au pronunţii atât de străine. Limba românească este din acele cu dreaptă măsură; ea n-are consoane pre moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte: mai toate sunetele sunt medie şi foarte curate. Cu toate acestea în teatru avem ocazie de a auzi vorbindu-se cu ton franţuzesc (nazal) sau spaniol (gutural ). Gâtul d-lui Manolescu de ex. joacă un mare rol în declamaţia d-sale, deşi în limba românească până şi consoanele guturale c, g, ch nu se produc în gât chiar, ci aproape de el la capătul ceriului gurei.
E drept că o ortoepie românească, o carte despre buna rostire lipseşte, dar nu lipseşte rostirea vie a claselor culte, nu lipsesc scrierile bune, nu lipseşte limba scrisă, a cărei dreaptă rostire este fixată de două sute de ani şi mai bine. Ba chiar actorii români vorbesc foarte omeneşte acasă şi cu prietenii lor; pe scenă-i altceva, acolo trebuie să vorbească ca franţujii şi spaniolii. Ce bine şi natural rosteşte de ex. d. Bălănescu, deşi idiomul său e puţin cam moldovenesc.
Părăsind terenul ortoepiei, anunţăm din nou că astăzi se vor reprezenta în beneficiul d-rei Dănescu piesele „Judita şi Olofern” şi „O palmă în sala teatrului”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 206