Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Trăim într-o ţară ciudată şi nu e zi în care să nu putem repeta, când cu mâhnire, când cu indignare: Ca la noi la nimeni.
Multe am văzut, multe am îndurat de când avem fericirea de-a vedea la cârma ţării pe oamenii marelui partid cari promiteau să aducă în această ţară mult încercată Domnia Virtuţii.
Ei bine, ceea ce nu văzusem încă era ca, în intervalul abia de două săptămâni, „Monitorul oficial” să conţie cele mai grave insulte aruncate într-o zi naţiunii întregi de d. prezident al Consiliului, într-alta armatei permanente de prezidentul Camerii legiuitoare” a României.
Dacă cuvintele d-lui D. Brătianu n-ar fi trecut peste marginile acestei ţări puţin ne-ar păsa: noi românii ne cunoaştem unii pe alţii şi ne esplicăm foarte lesne cuvintele d-lui prezident al Consiliului, care, vorbind majorităţii sale şi reprezentaţiunii ţării, compuse de dd. Serurie, Pătărlăgeanu, Sim. Mihălescu, Carada etc., zice cu durere: „În ţara aceasta nu se găsesc oameni cinstiţi!”. Lucru firesc într-adevăr. Acei oameni aşa mult s-au obicinuit a striga că ei sunt ţara şi numai ei încât în cele din urmă au început s-o crează şi, căutând imaginea naţiunii în acea oglindă mincinoasă în care nu se văd decât diurne, gheşefturi, recompense reversibile şi capitalizate, Warşawschy, rechiziţiuni, misiuni, cumul etc. strigă cu mirare: „În ţara aceasta nu sunt oameni cinstiţi!”
Dar iată că acele cuvinte, rostite de un ministru prezident în discursul său program, de la înălţimea tribunei, nu răsună numai în cercul restrâns al cititorilor „Monitorului Oficial”; ele cad în urechea reprezentanţilor puterilor străine, ele intră în dosarele cancelariilor lor spre vecinică pomenire; ele trec peste graniţele României şi iată că glasul puternic al publicităţii moderne, ca un eco formidabil, repetă în toată Europa, duce peste ocean, răspândeşte în lumea cea nouă ca şi în cea veche această condamnaţiune a unui neam întreg, pronunţată de cel mai înalt reprezentant al acelei ţări: „În Ţara Românească nu se găsesc oameni cinstiţi!”.
Iată ce zice „Figaro”, cel mai răspândit organ de publicitate din Franţa; iată ce au putut vedea astăzi în toată Europa 200 000 de cititori ai acelui jurnal român.
Nu e de crezut, dar cu toate astea e lucru autentic.
Iată un pasaj al discursului-program al d-lui Dim. Brătianu, prezidentul Cabinetului, la redeschiderea Parlamentului.
Urmează reproducţia textuală a acelei părţi a discursului d-lui Brătianu, cu vestita frază că în ţara aceasta nu se găsesc oameni cinstiţi.
„Figaro” nu adaugă decât această simplă reflexiune :
Închipuiţi-vă asemenea cuvinte rostite înaintea unei Camere franceze !
(„Figaro”, sâmb. 21 mai 1881)
Ei bine, aceasta nu era de ajuns. Gloria d-lui prezident al cabinetului se vede că turbura somnul d-lui prezident al Camerii, care într-o bună zi şi-a zis: D. Brătianu a insultat naţiunea; pe cine aş putea să insult azi şi eu la rândul meu? Altă dată aveam un subiect interesant, un izvor nesecat ; Domnul, Doamna, tatăl Domnului cu tot neamul lor, până şi domnişoarele Curţii M. S. Doamnei; azi nu mai merge. Pe cine aş putea insulta?
Şi într-o zi vine d. prezident al Camerei şi spune în Cameră că, pe când oştirea liberă (!!!), dorobanţii, luau Plevna, armata permanentă sta ascunsă în şanţuri! Vedeţi că este obiceiul de-a calomnia şi de-a falsifica istoria. D). Rosetti (colecţiunea jurnalului d-sale este de faţă) s-a pătruns de acea maximă, căria-i datorează toate succesele politicei d-sale, că un neadevăr repetat cu cutezanţă şi neîncetat în cele din urmă trece de adevăr şi nu se mai poate scoate din capul mulţimei ignorante. Mandus decipi vult… Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose.
Aceasta ne explică cutezanţa cu care a aruncat această insultă întregei oştiri permanente când ştia foarte bine că, faptele fiind recente, suvenirile sunt încă proaspete şi în orice caz documentele oficiale, raporturile şefilor diviziunilor care au luat parte la luptă există la Ministeriul de Război şi dau cea mai formală dezminţire acelei calominoase acuzări aruncate oştirii de şeful reprezentaţiunii naţionale, fără pretext, fără scuză, fără provocaţiune !
Într-adevăr: Cine-a atacat reduta Griviţii în ziua de 30 august, când s-a luat nr. 1? La atacul din stânga au fost: al 2-lea de vânători, al 5-lea de linie; şi numai un batalion de dorobanţi; la atacul din dreapta, al 8-lea de linie şi încă un regiment de linie al cărui nr. ne scapă. Pierderile acestor nenorocite batalioane au fost enorme; în acea zi sângeroasă de 30 august au căzut mai mulţi soldaţi şi ofiţeri decât în tot restul campaniei.
La atacul infructuos din 1 septembre au luat parte: al 15-lea de dorobanţi, l-iul şi al 7-lea de linie.
Sub zidurile Vidinului, cine a luat redutele de la Smârdan, cu tunurile încărcate, şi a făcut 400 de prizonieri?
Al 4-lea şi al 6-lea de linie;
Din patru steaguri decorate cu Steaua României, cîte sunt ale oştirii permanente? Trei. Ale oştirii teritoriale?
Unul: al regimentului al 13-lea de dorobanţi.
Dar batalionul de geniu care a condus paralelele până la 50 metri de reduta nr. 2, lucrând trei luni sub un foc continuu şi pierzând jumătate din efectivul său, adică la doi oameni un mort sau rănit?
Dar artileria care toată, era a armatei permanente şi care au meritat ca împăratul Alexandru să trimiţă pe un adiutant al său ca să feliciteze pe d. căpitan Lupaşcu şi bateria ce comanda?
De ce reamintim aceste fapte? Oare vrem să micşorăm meritul şi curajul armatei teritoriale? Câtuşi de puţin. Armata teritorială şi-a făcut datoria; dară sarcina cea mai grea a căzut asupra oştirii permanente. Lucrul este lesne de înţeles; şefii, care erau înaintea inimicului, ştiau foarte bine că instrucţiunea şi solidaritatea soldatului sunt cu atât mai mari cu cât el a stat mai mult sub steaguri şi de aceea ei puneau în linia întâia batalioanele şi regimentele a căror educaţiune militară era mai înaintată.
Daca am luat condeiul ca să respingem tristele insulte rostite de un prezindent al Camerei, fără ca ministru[l] de război, apărătorul firesc al onoarei armatei să fi deschis gura ca să protesteze, cauza n-a fost numai indignarea ce ne-a cuprins în faţa unui atac nedemn şi nejustificat, unei insulte aruncate acelor soldaţi şi ofiţeri a căror oase putrezesc astăzi într-o ţară străină, pe când acel ce insultă memoria lor se bucură de recompense capitalizate şi reversibile. Nu în aceea falsificare a istoriei care se pregăteşte de mai mult timp, în acea propagare a unor neadevăruri manifeste vedem un adevărat pericol pentru viitorul puterii noastre armate. Cum am zis-o, un neadevăr adeseori repetat devine un adevăr pentru mulţime; vedem că a şi început a se lăţi acea idee greşită, acea legendă mincinoasă că în campania din 77 – 78 dorobanţii au făcut totul şi armata permanentă. nimic. De aci la ideea desfiinţărei armatei şi la înlocuirea ei prin armata liberă, acel vis al demagogiei, nu este decât un pas; şi vai de ţara noastră când oştirea naţională va fi organizată după ideile şi idealul d-lui prezident al Camerei. De aceea este o datorie pentru oricine care cunoaşte adevărul de-a zdrobi acea periculoasă şi mincinoasă utopie ori de cîte ori o va vedea că iese din nou la lumină; de-a opune adevărul minciunii, realitatea ficţiunii, istoria legendei.
Terminând, fie-ne permis a adresa o umilită rugăciune d-lui prezident al Consiliului şi d-lui prezident al Camerei. Ca români, oricare o fi partidul din care facem parte, suferim şi ne simţim umiliţi când vedem că cei mai înalţi reprezintanţi ai puterii executive şi legiuitoare în această ţară rostesc asemenea vorbe în Camera României, în auzul străinilor, care ne văd şi ne ascultă şi care nu ne pot judeca decât după reprezentaţiunea noastră oficială. Ar fi bine ca să nu uite niciodată d-lor unde sunt, unde vorbesc şi cine sunt, oricât de mare ar fi mirarea d-lor de-a se vedea ajunşi unde sunt, ca acel doge din Genua care, întrebat fiind ce i se păruse mai remarcabil la Versalia, răspunse: Că m-am văzut aci. Poate atunci se vor pătrunde d-lor de acest mare adevăr:
La parole est d’argent ; mais le silence est d’or.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII