Un ziar cu al cărui nume ne-am ferit mai întotdeuna d-a mînji coloanele noastre aruncă iarăşi nişte insinuări neomenoase în privinţa partidului conservator. Dacă numitul ziar n-ar înfăţişa decît numai părerile indivizilor ce-l dau la lumină, ar fi destul de obscur ca să nu ne putem împiedeca de zisele lui, şi nu ne plecăm să ne murdărim mîna pînă la a pomeni despre dînsul decît pentru că el este astăzi singurul ecou, singurul canal de scurgere ce i-a mai rămas stărostiei politice din Uliţa Doamnii: necurăţenia demagogică pe care n-o poate arunca în public „Românul”, precum am mai zis, îşi găseşte cale de ieşire la lumină prin coloanele „Vocii lui Faraon”. În adevăr acest organ ultraradical insinuează ca „o parte din opoziţie ar fi făcînd propagande pentru o agitaţie împotriva guvernului şi partidului liberal de la putere; că ar fi vărsat chiar 22000 lei noi în acest scop, ca să mai facă un scandal ca acela de la 1866, să insulte pe evrei şi să atace sinagoga. Apoi, în interesul general al ţării (care plăteşte foarte regulat lefurile, diurnele şi toate foloasele jeţului de deputat radical), „Vocea lui Faraon” roagă pe cetăţeni a nu cădea în cursa acelora cari întotdeuna au nesocotit binele României; roagă pe guvern a lua măsuri energice spre a împiedeca orice scandal şi spune, ca de obicei, că sînt bani străini şi chiar români cari lucrează ca să răstoarne guvernul liberal, căci, zice numita foaie, „ei ştiu că nu-l pot răsturna decît printr-un scandal ca cel de la 1866”.
Mai întîi- şi vorbim stăpînilor din Str. Doamnei, iar nu slugilor de la „V[ocea] lui Faraon”,- fie-ne permis a pune cîteva întrebări. Sînt în această ţară două partide, partidul conservator şi partidul radical; care dintre aceste partide, socotind de la ivirea lor pe arena politică, a întrebuinţat mijloacele demagogice pentru a se urca şi a se ţine la putere? Care dintre aceste două partide a găsit că drumul cel mai scurt şi cel mai practic, de la dînsul pînă la jeţul puterii, este calea agitaţiilor şi scandalurilor de uliţă? Care din aceste două partide a ales drept arme, în lupta poltică, desfrînarea şi agitarea maselor de mahalale, prin mijloace ultrademagogice, prin conspiraţii, prin urziri ascunse şi prin turburări populare? Care partid, partidul conservator sau cel radical?
Partidul conservator, tocmai în interesul general al ţării, a crezut de cuviinţă, în tot decursul guvernului radical, să stea cît se poate mai liniştit, considerînd că ţara se afla în complicaţii internaţionale, şi opoziţia cumpătată şi patriotică ce a făcut-o guvernului atunci cînd ţara se afla în paralelă acţiune cu Rusia a trebuit să facă bine iar nu rău guvernului. dacă radicalii s-ar fi aflat ei în opoziţie şi, fiind conservatorii la putere ar fi căzut în greşelile săvîrşite pînă acuma de radicali, partidul radical ar fi păstrat atitudinea cumpătată pe care au păstrat-o conservatorii în opoziţie? Oricine poate răspunde cu siguranţă la această întrebare. Oamenii scandalului de la Slătineanu, atunci cînd Europa se zguduia de o complicare internaţională uriaşă, oamenii republicii de la Ploieşti, oamenii agitărilor şi urzirilor de la Mazar Paşa, oamenii cari au ameninţat în atîtea rînduri dinastia şi aşezămîntul monarhic statornicit prin Constituţie şi în deosebi personal chiar pe M. Sa Domnitorul; acei oameni insinuează astăzi că partidul conservator este partidul ce voieşte a veni la putere prin violenţe, prin turburări şi scandaluri de uliţă. Adevărat este că partidul conservator a luat odată cîrma ţării în urma unui scandal de uliţă; dar acel scandal de la 10 martie 71 n-or fi avînd radicalii cutezanţa să-l impute conservatorilor! Nu cumva partidul conservator urzise tripla conspiraţie de la 10 martie? Nu cumva vor fi pretinzînd radicalii că partidul conservator a luat cu asalt sala Slătineanu şi a ameninţat viaţa celor de la banchetul consulului german? Partidul conservator a venit la putere în urma acelui scandal tocmai pentru că radicalii în ziua aceea trecuseră peste toate marginile, şi venirea lui la putere a fost un sacrificiu adus patriei şi dinastiei, ameninţate de desfrîul demagogiei. Şi oamenii cari la 10 martie, împărţiţi în trei grupe- guvernul, stărostia de la „Românul” şi cîţiva ciraci nedisciplinaţi- urzind o triplă conspiraţie, erau gata să răstoarne pe Domnitor şi să proclame fiecare grup cîte un guvern al său provizoriu, aceşti oameni insinuează că partidul conservator ar fi alergînd la mijloacele scandalurilor de stradă pentru ca să răstoarne pe radicali de la putere.
În adevăr, trebuie o neruşinare prea mare pentru asta, aşa de mare încît „Românul” nu se simte în stare sau nu crede oportun a o face şi de aceea împinge la această treabă pe alte obraze, obrazele ciracilor de la „Vocea lui Faron” cari duc la orice tăvăleală.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X, Pag. 214