Ziarele din Bucureşti a început a vorbi despre o broşură în limba franceză apărută zilele acestea sub titlul ”la Roumanie devant la conférence de 1876, par un ancien diplomate„. Autorul găsind de prisos de a o trimite şi ziarelor de dincoace, suntem siliţi a ne mărgini la unele pasage reproduse de jurnalistica bucureşteană.
Broşura începe cu citarea articolului 22 din tractatul de Paris, prin care se stabileşte că România va continua a se bucura sub suzeranitatea Porţei şi sub garanţia puterilor de privilegiele şi imunităţile în a căror posesiune este; şi cu articolul 26, prin care se prevede că ea poate avea o armată naţională, organizată pentru a ţinea liniştea înlăuntru şi a păzi mărginele.
Apoi mai citează articolul 2 şi 43 din convenţia de la Paris, în care, amintindu-se tratatele cu Bayazet I, Mahomed II, Selim I şi Suleiman II, se recunoaşte autonomia ţărei sub suzeranitatea Porţei şi sub garanţia puterilor, precum asemenea dreptul de [a] avea armată.
După citaţiile acestea autorul zice:
Dreptul public pozitiv privitor la neutralitatea României nu conţine decît aceste stipulaţiuni. Aci este virtualiter baza fundamentală a politicei de neutralitate a acestei ţări, politică eminamente conservatoare şi respectînd legea internaţională. Din nenorocire termenii, condiţiile, mărginele şi garanţiile acestei neutralităţi convenţionale nu sînt specificate în angajamentele internaţionale.
Ştim că datoria neutrilor consistă mai cu samă de a se abţine de a lua parte la ostilităţi, neutrarum partium esse; neutri parti belli causa favere, cum zice Wolff, şi de a nu suferi ca beligeranţii să aducă vreo atingere la privilegiele neutralităţii, violînd prin acte ostile teritoriul statului neutru.
De la începutul răzbelului turco-sîrb purtarea României şi a guvernului său n-a încetat de a fi corectă şi conformă cu obligaţiunile legei internaţionale. Cu toate acestea, ţara aceasta nu vede nicăieri sancţiunea garanţiei ce Europa i-a acordat în mod aşa de generos la 1856. Şi, în adevăr, cari sînt obligaţiunile Europei şi care ar fi atitudinea sa dacă teritoriul românesc ar deveni teatrul unui răzbel? Rămîind avizată la propriele sale puteri, România n-ar fi în drept a-şi alege aliaţi? Desigur că da. Toate soiurile de alianţe nu-i sînt oprite României; drept că nu poate contracta o alianţă ofensivă; este liberă însă a contracta alianţe cu scop de a-şi asigura esistenţa şi a-şi mănţinea neutralitatea.
Separată de Turcia prin Dunăre şi nefăcînd de fel parte din imperiu, România posedă toate atributele suveranităţii. Puindu-se odată sub protecţiunea Imperiului otoman, ea n-a înţeles nicidecum a renunţa la suveranitatea sa.
România are deci drept după tractate şi în virtutea proprielor sale capitulaţii, recunoscute şi consăcrate de Europa, la o viaţă neatîrnată.
„Statele tributare, – zice Wheaton, – nu încetez nicidecum de a fi considerate ca state suverane”, căci deşi un tribut plătit unei puteri străine micşorează oarecum demnitatea acelor state, fiind o mărturisire a slăbiciunei, lasă însă să subsiste întreaga suveranitate a lor. Obiceiul de a plăti tribut era altădată prea des, cel slab plătea tocmai vexaţiunea celui tare.
Astfel suveranitatea României rămîne neatinsă.
Autorul mai constată că România, în calitate de stat neutru, atît prin reprezentanţii săi cît şi prin guvern, a afirmat intenţia de a rămînea neutră, că a luat drept deviză a atitudinei sale neutralitatea şi mănţinerea ordinei, aceste două condiţiuni primordiale care-i sînt impuse prin tractate.
Acuma ar fi deci rîndul Europei de a-şi ţine făgăduinţa, căci privirile românilor sînt ţintite asupra ei şi aşteaptă cu încredere ca situaţia ţărei lor să fie bine definită în conferinţele de la Constantinopole, să hotărască condiţiile şi să precizeze garanţiele mai bine decum a făcut tratatul şi convenţia din Paris. România trebuie constituită nu numai în profitul naţiunii române, dar încă şi pentru avantagiul reciproc al Europei întregi.
După ce broşura face istoricul a doi seculi şi mai bine asupra neutralităţei Elveţiei şi al Belgiei din acest secol şi probează că neutralitatea acestor ţări au fost fondată în condiţiuni analoage cu a României, ea arată că deşi încă de la 1648 s-a recunoscut prin pacea de Westphalia independinţa Confederaţiunii Elveţiane, care a stat cum se ştie străină la răzbelul de 30 ani, dar lipsindu-i garanţiele neutralităţii, ea a fost la 1815 năvălită de armata austriacă şi de aliaţii contra lui Napoleon I. Tocmai la 20 noiemvrie 1815 neutralitatea Elveţiei a obţinut un caracter definitiv şi solemn prin declaraţia subscrisă la Paris între Francia şi cele patru mari puteri aliate care au garantat ca necesarie mănţinerei ecuilibrului european, integritatea şi inviolabilitatea perpetue a Confederaţiei.
Broşura termină astfel:
Avînd deplină încredere în generoasa iniţiativă şi în justiţia Europei, România invoacă în favoarea sa aceste antecedente diplomatice.
Prin poziţiunea geografică această ţară este chemată a juca un rol analog cu al Elveţiei între Francia, Italia şi Austria şi cu al Belgiei, între nordul Franciei şi estul Germaniei.
Astfel sperăm că în interesul păcii şi al civilizaţiei, marile puteri nu vor pregeta să complecteze opera de la 1856, acordînd României printr-un act special o situaţie francă şi bine definită, puind-o în poziţiunea în care a pus pe Elveţia şi Belgia.
Principiul neutralităţii intrînd în dreptul ginţilor, trebuie să aibă aceeaşi consecinţă la porţile Orientului ca şi în Occident. Aici, ca şi acolo, ţările neutre trebuie să formeze o zonă bine garantată pentru a pune trei mari puteri la adăpost de-o izbire directă şi a evita vicisitudini de orice natură provocate de agitaţii şi perturbări de cari România nu trebuie să sufere nici într-un fel, avînd propria sa individualitate şi o misiune civilizatoare de împlinit.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 152