Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat şi sincer. Odată calea croită prin chiar legea fundamentală a ţării, toate inconvenientele unui sistem liberal, care- precum bine ştie orice birnic- este cu mult mai scump decît primitivul şi patriarhalul sistem de mai nainte, toate acele inconveniente zicem se pot înlătura prin muncă, căci sistemul libertăţilor e sistemul muncii. Asta am dori să intre odată în convingerea oricăruia; trebuie ca cetăţeanul să vază că fără muncă şi fără capitalizarea ei, adecă fără economie, nu există nici libertate. Cel[ui] care n-are nimic şi nu ştie să s-apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintîi care ţine o bucată de pîne în mînă, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strîns de pretutindeni grăunţele din care ea se hrăneşte.
Şi cam aşa-i cu omul: brutarul nu coace pentru cel ce n-are nimic, măcelarul nu taie pentru cel ce n-are cu ce cumpăra. Sîntem deci liberali în puterea cuvîntului, dar nu înţelegem ca cineva, exploatînd ideile liberale, amăgind mulţimea, promiţîndu-i munţi de aur şi rîuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulţime chiar şi a o conduce din rău în mai râu.
De aceea privim cu oarecare nevinovăţie şi cu mînile-n sîn la vecinica discuţie între ziarele române asupra principiilor politice pretinse că conduc pe unul sau pe altul. Ba unu-i liberal moderat, ba altu-i liberal nemoderat, ba al treilea e liberal- conservator. Ca şi cînd dd. Holban-Tacu-Anghel-Fleva etc. ar fi mai buni, mai de treabă sau mai cu minţi dacă ar fi liberali- moderaţi sau dacă ar da o altă poreclă aspiraţiunilor lor personale!
Caracterul general al acelor oameni e că vor să cîştige fără muncă, că statul pentru ei e o materie de exploatat şi că ideile chiar ce le profesează în fiece zi sînt asemenea mijloace de exploatare a ţării şi a naţiei. Astfel se iveşte azi un grup, mîne alt grup, cari nu sînt în fond decît societăţi anonime ce pun un mic capital la mijloc pentru a izbuti într-o mare afacere: a veni la putere.
E drept că sînt grupuri a căror ţintă nu este aceasta, pe cari le dezgustează acea febrilă activitate de a se mănţine sau de a ajunge la putere şi cari, chiar dacă doresc a veni la ea pentru a-şi realiza ideile şi a pune lucrurile p-o cale mai naturală şi mai cumpătată, nu sînt în stare a face mii de promisiuni mincinoase pentru a amăgi mulţimea.
Astfel de ex. toată programa de la Mazar Paşa e de sus pînă jos un mare neadevăr. Ei bine, sînt grupuri politice cari nu sînt în stare a spune acel mare [ne] adevăr şi cărora deci calea aceasta a înrîuririi asupra opiniei publice, calea neadevărului şi a amăgirii, le este şi le rămîne închisă.
Acesta e răul fără leac al partidului conservator: neputinţa de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deşerte, deşi prin ele mulţimea se amăgeşte. Adevărat că acest defect al partidului este o virtute, dar în orice caz e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-l amăgesc, e lesne măgulit de linguşirile demagogilor şi se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă şi-l numeşte la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe faţa pămîntului.
Contra acestui rău a credinţei uşoare a mulţimii există un remediu, un singur remediu pe care binevoitoarea natură a dat-o, şi acest dar nepreţuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut şi deosebiri; sînt legile şi instituţiile peutru toţi d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va şterge inegalitatea înnăscută sau pe cea cîştigată cu munca.
Clasele avute şi culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea.
Cînd există cens şi deosebire de clase bazată pe el amăgirea nu mai e atît de lesne şi chiar dacă o parte a celor aleşi sînt ieşiţi din urnă prin amăgirea colegiilor numeroase sau prin influenţa guvernului, totuşi rămîne o parte rezultată din alegerea unor oameni cari ştiu a-şi cumpăni interesele şi a deosebi adevărul de prăpăstii.
De ce mulţimea e lesne crezătoare….? Nu tocmai greu de explicat. Ea uită zicala: „Să nu dea Dumnezeu omului atîta rău cît poate purta” şi, pentru a scăpa de suferinţi actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscînd că din ceea ce face ar putea rezulta ceva şi mat rău. Din nefericire nevoia e tovarăşa oamenilor, a tuturor oamenilor, deşi în alte proporţii şi în altă măsură. Numai unul e în stare să judece dacă cutare sau cutare schimbare i-ar putea-o alina, iar alţii nu sînt în stare. Afară de aceea nevoia perpetuă mai are şi o cauză obiectivă, în natură chiar, pe care-a formulat-o Malthus: populaţia se-mulţeşte în pătrat, iar mijloacele de existenţă se-ndoiesc numai. Cînd o populaţie găseşte mijloace de existenţă ea se sporeşte foarte repede, dar, sporită odată, îmulţirea mijloacelor de existenţă n-au ţinut pas cu acel spor şi iată nevoia la loc în toată asprimea ei. Apoi nu numai atîta, dar cu cît o populaţie se-mulţeşte, cu atîta se civilizează mai mult, şi cu cît înaintează în cultură, cu atîta exigenţele ei devin mai mari, cu atîta devine mai simţitoare pentru lipse şi pentru trebuinţi care pentr-un om primitiv sînt mai mult un lux. Pentru regina Engliterei, marea Elisabetă, o pereche de ciorapi de mătase era un prezent nepreţuit ce i se putea face; azi orice commis voyageur simte trebuinţa lor ; iar împărăteasa lui Carol cel Mare fierbea la bucătărie, ceea ce nu face azi nici nevasta unui şef de biurou măcar. Astfel o nouă trebuinţă se-nvaţă lesne şi se dezvaţă greu, şi învăţu-i dulce iar dezvăţul amar.
Ei bine, pe nevoile- din nenorocire vecinice- şi pe lesnea crezare a mulţimii se-ntemeiază demagogii cari, neştiind nimic, neavînd nimic, vor să se ridice deasupra tuturora şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Şi fiindcă demagogii, fiind în genere oameni de rînd, [sînt] înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpînirea lor însemnează domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei.
Singura chezăşie însă contra domniei demagogiei este censul, e împărţirea alegătorilor în categorii după importanţa lor economică sau intelectuală. De aceea sîntem contra sufrajului universal, căci acesta ridică deosebirea de clase, face ca votul celui cu minte să aibă aceeaşi greutate cu a celui nerod, c-un cuvînt e exploatarea celui ce are ceva prin cel ce n-are nimic, a celui învăţat prin cel ignorant, a celui drept prin cel nedrept. Urmările sufrajului universal se văd în America, unde într-adevăr tot ce naţia are mai rău, mai coruptabil, mai mincinos ajunge în Parlament şi la putere, pe cînd elementele cuminţi şi drepte, dezgustate de priveliştea aceasta, nici nu se mai amestecă în viaţa publică. Şi care e urmarea demagogiei?
Dezbinare şi ură între cetăţenii statului, pentru ficţiuni şi pentru cinstitele obraze ale d-lor demagogi.
Shakespeare nemuritorul pune următoarele vorbe în gura cumintelui Ulis:
Dacă planeţii în vălmăşag rău ar rătăci fără regulă, ce grozăvie ar fi! Ce furtună ar fi. pe mare, cum ar tremura pămîntul, cum ar t urba vînturile! Frica, răsturnarea, groaza şi dezbinarea ar rupe la pămînt, ar submina, sparge, dezrădăcina din încheieturi concordia şi liniştea dintre state.
Dacă ar lipsi treptele între oameni, această scară a tuturor planurilor mari, tînjeşte executar ea acestor. Fără aceste trepte cum ar putea să se ţie în dreptul lor vecinic breslele, demnităţile în şcoli, frăţia în oraşe, pacinica legătură de negoţ între ţărmuri despărţite, respectul pentru bătrîneţe, sceptru, coroană şi laur? Ia treptele dintre oame ni, discordează această singură coardă şi auzi apoi dizarmonia!
Toate celea ar găsi împrotivire făţişă: puterea ar fi tiranul slăbiciunii timide, fiul crud ar ucide pe tatăl său. Puterea ar fi drept, ba nu, chiar dreptul şi strîmbătatea, a căror vecinică ceartă o mijloceşte justiţia, şi-ar pierde nu mele împreună cu justiţia însăşi. Atunci toate s-ar desface în sila celui mai tare, sila în arbitrariu, arbitrariul în lăcomie, şi lăcomia, un lup obştesc, îndoit de tare prin putere şi arbitrariu va rupe în s fîrşit lumea la sine şi va înghiţi-o. Acestei ucideri urmează apoi haosul, îndată ce se şterg treptele. Nerespectarea acestor trepte ne dă pas cu pas îndărăt, pe cînd socotim de a urca. De căpetenia cea mai înaltă îşi rîde cel ce stă nemijlocit sub el, pe acesta-l batjocoreşte al doilea, pe cel următor cel de sub el: şi-nveninat astfel de la cel dintîi pas care s-a îndărătnicit căpeteniei, fiece pas următor e zguduit de frigurile invidioase ale unei rivalităţi impotente şi galbene la faţă .
Astfel se răzbună ignorarea adevărului: că statul, cu treptele şi deosebirile lui, e un product al naturii, nu al raţiunii omeneşti.
Iar cînd punem sufrajul universal în locu-i, cu teza abstractă: toţi oamenii sînt egali, deci toţi cată să aibă o egală înrîurire în viaţa statului, atunci ajungem că cei mulţi, cari nu-şi cunosc interesele, aleg pe cei ce-i amăgesc mai bine, iar aceştia, odată sus, se duşmănesc ei în de ei, se batjocoresc ei în de ei, încît ajungem că rîde om de om- şi dracul de toţi. Atunci se pierde deosebirea între judecata dreaptă şi judecata strîmbă, atunci d. Fleva propune emanciparea femeilor şi d. P. Ghica pe a tuturor femeilor fără deosebire, atunci dăm pas cu pas îndărăt, părîndu-ni-se că înaintăm.
Căci de această iluzie sînt bolnavi liberalii noştri, că înaintăm. Într-adevăr, grozav înaintăm îndărăt în toate celea.
În teorie nimic mai frumos decît sufrajul universal, dar în practică nu este decît opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Cînd ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat mărginită la cercurile acelea cari au destul timp şi destulă neatîrnare pentru a le învăţa şi pricepe, cînd ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, cînd ştie apoi că nulitatea demagogică nu sufere nici un merit adevărat lîngă sine şi că ea şi cu semenii ei voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul teoretic al sufrajului universal şi al principiilor liberale (de care ştiu a se servi cu mare succes mulţămită credulităţii maselor şi slăbiciunei sau sentimentalismului oamenilor luminaţi) conduc lumea europeană la distrugerea civilizaţiunii- la haos.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X