Nu ştim de unde şi pînă unde partidul conservator din ţară a ajuns să aibă onoarea de-a fi numit reacţionar. Spunem onoarea tocmai pentru că ceea ce se numeşte reacţiune în alte ţări e atît de departe la noi şi pentru că elementele unei reacţiuni lipsesc- din nefericire- atît de mult, încît putem privi această stafie cu ochii reci ai unor judecători şi să vedem întîi dacă are vro realitate, al doilea dacă, existînd într-adevăr, ar fi un rău pentru dezvoltarea naţiei româneşti şi al treilea dacă, stinsă fiind, ar mai putea fi renviată.
Aşadar cari sînt bazele unui partid reacţionar?
O nobilime ereditară şi istorică, bogată şi puternică prin maiorate, adică prin dreptul de moştenire al celui dentîi născut; o dinastie asemenea istorică, răsărită din acea nobilime şi identificîndu-se oarecum cu ea; în fine prerogative politice ereditare, de ex. un Senat compus numai sau aproape numai din privilegiaţi. Această clasă privilegiată ar trebui să lupte sau pentru măn ţinerea drepturilor ei faţă cu tendenţe de uzurpaţiune fie din partea altor clase, fie din partea coroanei, sau ar trebui să tindă a recîştiga prerogative pierdute.
Deie-ni-se voie a spune că toate aceste premise ale unui partid reacţionar nu există la noi. Clasa privilegiată de mai nainte ajunsese un fel de nobilime de serviciu mai mult decît de naştere, iar despre ereditate nu era nici vorbă. Se-nţelege că existau familii influente şi bogate, cari mănţineau un fel de ereditate de facto a prerogativelor în familie, dar acea ereditate nu exista de jure, precum o ştie aceasta orice copil mic. Cauza pentru care boierimea în ţările noastre n-au ajuns niciodată la acea formă strictă şi <nestrăbătută> [nestrămutată] a instituţiei din alte ţări, au fost vecinica neaşezare a lucrurilor de la noi [din] ţară, vecinicele schimbări de domnie cari se făceau în urma influenţelor polone, ungare şi turceşti, căci cîteşitrei marile puteri vecine căutau să absoarbă pe socoteala lor patria noastră, iar aceasta căuta să pareze tendinţele lor prin alegerea unui Domn cît se poate de plăcut vecinului aceluia care pentru moment era mai puternic. Nu tăgăduim că aceasta era o politică de slăbiciune, dar, bună- rea cum era, a prezervat ţara de lucrul cel mai rău din toate, de căderea pe mîni străine, şi tot politica aceasta a fost cauza neaşezării dinlăuntru, cauza pentru care nu s-au cristalizat din fierberea vieţii istorice un miez statornic al unei nobilimi naţionale care să aibă voinţa şi puterea de-a rezista tuturor încercărilor necoapte şi costisitoare de înnoire şi de pospăială apuseană. Dacă ar fi existat o asemenea clasă nobilitară, nu se teamă d-nii liberali, altfel le mergeau reformele, nu aşa cum au mers; atunci se convingeau că revoluţiile nu se fac de pe saltea ca la 1848, nici mîntuirea patriei nu se face prin intrigi de palat şi stîrnind din somn pe un om vîndut de cei ce prin jurămîntul lor erau obligaţi să-l apere şi să-l păzească.
Cînd mişcările revoluţionare dau de rezistenţa puternică a unei reacţiuni compuse din elemente istorice, acele mişcări sau pier prin oameni mari, sau dau naştere la oameni mari, a căror mărime nici nu stă în raport cu întinderea teritorială a ţării măcar. Au trebuit într-adevăr ca două capete vîrtoase ca cel spaniol cu cel olandez să se ciocnească ca să dea naştere acelei înflorite şi puternice Olande din veacul al XVI [-lea] şi al XVII-lea; au trebuit ca două capete vîrtoase ca acela al nobilimii engleze şi a poporului englez să se ciocnească pentru a da naştere lui Cromwell, acelui întemeietor al actualei puteri mari, care-a prefăcut o aproape neînsemnată ţară agricolă în cel întîi stat al pămîntului, căci, ca să-ntrebuinţăm o expresiune aplicată la cel din urmă, „ca să goneşti dracii, [î]ţi trebuie tatăl dracilor”. Dar aşa? Ieşi cu masalaua pe miţă, strigă „Jos cutare, Sus cutare!”, zi-i revoluţie şi te-ai mîntuit. Apoi deie-ni-se voie, asta nu-i revoluţie, ci comedie.
Ş-apoi să nu creadă cineva că toate istoriile astea au ieşit din poporul românesc. Unde foc poporul… pentru toate ticăloşiile astea el e prea cuminte şi prea aşezat de felul lui. şi nici să nu crează cineva că o singură reformă măcar s-a făcut în favorul poporului- singurele reforme mai mult sau mai puţin priitoare treptei ţărăneşti le-a făcut un Domn absolutist, Cuza Vodă, Dumnezeu să-l ierte.
Dar aşa? Ba Stan Popescu face republică la Ploieşti, ba d.C.A. Rosetti pleacă-n exil… la Paris, ca să petreacă acolo mîncînd pînea neagră a străinătăţii, stropită cu vin de şampanie şi lacrimi de crocodil, ba s-adună toţi boierii bucluc[c]ii la Mazar Paşa să răstoarne domnia, ba d. Cămpineanu găseşte o prăpastie între tron şi ţară, care se umple numaidecît c-un portofoliu, ba fagăduieşti naţiei suverane că te ţii grapă de turcul suzeran, c-ai să desfiinţezi toate dările şi armata, şi în urmă declari război turcului şi pui peste dări rechiziţii şi peste oaste paraoaste, ş-apoi cînd vine vrun creştin mai aşezat şi zice: „Ia staţi rogu-vă, mie-mi pare că treaba asta are cusur. Sau e pehlivănie sau e nebuneală sau şi una şi alta la un loc”- atunci ştiţi cum se cheamă acel sărman întrebător? Reacţionar, rugină paraponisită, austro-maghiar sau rusofil, vînzător de ţară. Noi [î]i zicem conservator. Liberal în România nu va să zică ceea ce se zice cu acest cuvînt în alte ţări. Dar cînd cineva n-a învăţat carte şi-i cam zevzec de felul lui, s-apucă şi el de negustoria cea mai uşoară, se face liberal.
Dar între conservatori se află mulţi coborîtori din familii boiereşti, se va zice. Ei, se află! Şi? Toată omenimea să aibă neapărat fericirea de-a se chema Serurie sau Fundescu? Mai trebuie să se cheme oamenii şi altfel.
Adevărata cauză a necontenitei revoluţii- dacă putem s-o numim astfel- e următoarea ; mişcarea n-a pornit de jos în sus, precum se cuvenea, ci de sus în jos. Cine erau purtători de steag la revoluţia de la 1848? Poporul? Am spus că poporul e prea cuminte pentru asemenea lucruri. Fii de boieri, rău preparaţi în ţară, cari, apucînd de ici şi de colo în străinătate cînd o aşchie de cunoştinţă, cînd alta, s-au întors cu surcelele în poală să dea foc ţării şi nu altceva. Să fi văzut apoi luptă între giubelii şi bonjuriştii de moda veche cu mustaţa bătută şi în frac civit cu nasturi de aur. Dar lupta n-a ţinut mult, pentru că numiţii bonjurişti erau chiar fiii giubeliilor, cari, mai murind, după vremuri, mai dîndu-se în lături de bunăvoie, era libertăţilor şi pospăielii importate a-nceput la largul ei. Şi deodată cu era libertăţilor şi a nouălor legi încurcate, în cari paragrafii se bat în capete, a-nceput să emigreze o generaţie de tineri în străinătate, ca să înveţe… teologia? Nu. Ştiinţele naturale, tehnica, medicina, filologia. Nu, nimic din toate aceste. Dreptul. În sfîrşit, a sosit o droaie de doctori în drept şi-n strîmb, cărora le trebuie pînea de toate zilele şi, cuconaşi scoşi ca din cutie precum sînt, deveniseră şi cam exigenţi de felul lor. Pita lui Vodă nu-i tocmai mare în Ţara românească. Mai drumuri de fier pe unde şi-a-nţărcat dracu copiii, mai poduri pe uscat, mai şcoli prin sate unde populaţia stă din trei creştini şi-un şoarece, c-un cuvînt, mai una, mai alta, au împuţinat rău de tot pita lui Vodă şi lefurile nu sînt tocmai mari. Au credeţi cumcă e vreuna din aceste somităţi care să-nţeleagă că trăim în ţară săracă? Aş, ferit-a sfîntul!
Propune-i unui asemenea geniu ticluit la Paris- la Piza chiar- un post de subprefect sau de judecătoraş la tîrgul Hîrlăului. Se va crede insultat în demnitatea lui democratică. Alte visuri îi umblă prin cap. Nu-i vorba, ca judecător de pace în tîrgul Hîrlăului omul poate face mult bine şi, mai cu munca, mai cu vrerea lui Dumnezeu, poate asemenea ajunge departe- membru la Casaţie sau ministru de justiţie chiar.
De ce nu? Nici o lege n-o opreşte aceasta şi societatea noastră- orice s-ar zice- chiar cea mai naltă societate e pe deplin democratică. Dar pentru o asemenea înaintare regulată prin merit, prin ştiinţă, prin onestitate se cere muncă şi răbdare, iar cuconaşii nu iubesc munca şi sînt nerăbdători de-a parveni. Aceasta e adevărata corupţie: tendenţa de-a cîştiga lesne şi fără muncă, tendenţa de-a se gera în om mare fără merit, aceasta e corupţia adevărată, ale cării urmări sînt ura şi invidia contra oricărui merit adevărat şi cocoţarea nulităţilor în acele locuri la cari numai o înaltă inteligenţă sau un caracter estraordinar dau un drept.
Dar spune vrunuia: „Măi creştine, vezi-ţi de treabă! Ce te amesteci la un lucru cînd nu ştii seama şi rostul lui? Ce te amesteci la învăţăturile publice bunăoară dacă nu ştii cum se dresează cap de berbece, necum cap de creştin?” Ştii ce-ţi va răspunde? Că eşti reacţionar, austro-maghiar, vînzător de ţară.
Zi-i altuia ce s-amestecă la război cînd nu ştie a deosebi puşca cu cremene de tunul Krupp tot aşa îţi va răspunde. Apoi de te-o mai prinde şi necazul şi-i zice, în pilda lor, că Dumnezeu biet umple lumea cu ce poate, atunci eşti chiar retrograd.
Ei bine, iată în ce consistă reacţie şi liberalism în România. Dacă un om îşi mai are toate sîmbetele la un loc, atunci e reacţionar, se-nţelege. Dacă i-a mai rămas vrunuia niscaiva brumă de avere şi crede a putea pretinde ca la decretarea de legi organice să nu se voteze cu drumul de fier, ci să se mai oprească pe ici pe colo, ca să vază de nu sînt interese atinse, atunci e reacţionar.
Atîta-i deosebirea. Ar fi de dorit, nu pentru aceşti reacţionari, ci pentru naţia românească preste tot, ca această deosebire să fie mai mare, dar din nenorocire nu este. Se simte adînc lipsa acelei clase istorice care să fie păstrătoarea tradiţiilor şi a bunului- simţ, pîrguit prin lupte seculare şi suferinţe seculare.
Multă-puţină cît mai era, s-au tot dat şi dat într-însa, pentru a pune în locu-i o generaţie de advocaţi, şi azi, cînd în fine visul democraţiei române s-au îndeplinit, stăm mai bine? Abstracţie făcînd de la împrejurarea că-n urmarea înnoiturelor croite şi răscroite de advocaţi poporul românesc în toate clasele lui sărăceşte pe zi ce merge, e poate vro deosebire atît de mare în[tre] cultura de azi şi cea de alaltăieri? Deie-ni-se voie a o contesta aceasta. Estensiv poate c-a cîştigat cultura naţională, intensiv însă desigur că nu. Cît de puţini tineri se disting, şi chiar astăzi un Cogălniceanu sau un Epureanu se deosebesc aproape de tot tineretul nou cît cerul de pămînt, în vorbă, în spirit, în toată atitudinea. Am fi curioşi într-adevăr să ştim care-i acel Sefendache, Holban, Chiţu, Pătărlăgeanu, Cantilli e tutti quanti care ar putea suferi o comparaţie cu aceşti doi oameni, nemaivorbind de alţi bătrîni, o comparaţie cît de depărtată măcar?
Aşadar- unde e reacţia şi unde reacţionarii?
Trăieşte vrun descendent al Basarabilor sau al neamului Muşatin din Moldova sau ca să fim compleţi- al Asanizilor din regatul româno-bulgar al Emului care să petreacă în ţări străine ca ducele de Cumberland, fial regelui Hanoverei, iar partizanii lui să frămînte ţara, căutînd a răsturna dinastia actuală şi readuce pe cea veche? Nu! Este vro castă aristocratică care şi-au pierdut drepturile ei ereditare şi istorice, jurisdicţiunea şi dreptul esclusiv de-a administra cutare ori cutare judeţ, şi care acuma caută a le recîştiga cu orice preţ? Asemenea nu. Ar fi bine să fie, căci în orice stat o clasă puternică e folositoare, dar nu există şi nici poate exista. Aşadar ţinem la dinastie şi la Constituţie aşa cum sînt şi fiindcă Constituţia e liberală, sîntem şi noi liberali.
Orice încercare de-a reînvia clasele vechi e astăzi zadarnică dintr-o cauză simplă. Alte împrejurări au dat naştere boierimei vechi, împrejurări cari nu se repetă nicicînd de două ori în lume. Dacă România ar avea o epocă mare, atunci ea ar avea şi o aristocraţie nouă, dar fără o asemenea epocă hotărîtor mare nu se poate aştepta nici reînvierea unei clase aristocratice.
Conservatismul reprezentat prin organul nostru nu înseamnă aşadar altceva decît menţinerea Constituţiei actuale tale quale, adecă bună-rea cum este şi împiedicarea de-a nu merge cu dezvoltarea constituţională şi mai departe, de pildă la sufrajul universal, la republică, la ostracism, la despotismul mulţimii. Constituţia actuală e adecă destul de liberală şi nu mai trebuie lărgită de cum este.
NU făgăduim c-ar fi fost mai bine dacă ideea statului avea putere mai mare, ca să fie-n stare a înfrîna costisitoarele şi nemărginitele ambiţii personale ale nulităţilor de-a ajunge la cîrma ţării. Şi aceasta ar fi fost mai bine, NU absolut ci relativ, pentru că la noi oamenii nu-şi cîntăresc încă pe deplin bine interesele. Dar o lungă esperienţă învaţă că pasuri îndărăt nu se pot face. Vom pierde multă vreme încă pentru a împlea formele civilizaţiunii pe cari le-am împrumutat, dar ele trebuiesc împlute, nu nimicite. Deocamdată- mi-i vorba- cam ciudaţi crai de la răsărit se-mbracă cu ele, însă, convins odată poporul că numai munca şi meritul adevărat îndreptăţesc la ceva în viaţa publică, lucrul va fi pe jumătate îndreptat.
Repetăm deci cele spuse în numărul de 20 decembrie: Respingerea a tot ce este republică mai mult sau mai puţin deghizată şi conservarea Constituţiei cu monarhia constituţională, iată statornicele noastre principii.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X