Esprimată în termenii cei mai generali, deosibirea între liberali întru cît e vorba de oameni oneşti şi cu principii stabile şi între conservatori e că aceşti din urmă privesc statul, şi cu drept cuvînt, ca pe un product al naturii, determinat de o parte prin natura teritoriului statului, pe de alta prin proprietăţile rasei locuitorilor, pe cînd pentru liberali statul e productul unui contract, răsărit din liberul-arbitriu al locuitorilor, indiferentă fiind originea, indiferentă istoria rasei, indiferentă în fine natura pămîntului chiar.
Manierele de-a vedea sînt atît de deosebite încît în ochii liberalilor statul nu e cu mult mai mult decît o maşină, în ai noştri el e un organism viu, susceptibil de sănătate şi de boală, de înflorire şi de decadenţă, care poate trăi lung timp dacă urmează legile sale interne de conservare, poate muri dacă urmează un trai contrariu celui prescris de însuşi natura lui.
Ideile liberale despre stat şi despre om sînt vechi. Ele sînt din veacul al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea, pe cînd inducţiunea amănunţită în studiul naturei era incomplectă, pe cînd i se dădea omului, deci şi statelor, o poziţie cu totul excepţională în ordinea naturii, pe cînd ideea unităţii vieţii organice nu era încă nici presupusă, necum dovedită.
Maniera noastră de-a vedea e pe deplin modernă: pentru noi statul e un obiect al naturii care trebuie studiat în mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriu lui său, toate acestea deosebite şi neatîrnînd cîtuşi de puţin de la liberul arbitru al indivizilor din cari, într-un moment dat, se compune societatea. De aceea, dacă tendenţele şi ideile noastre se pot numi reacţionare, epitet cu care ne gratifică adversarii noştri, această reacţiune noi n-o admitem decît în înţelesul pe care i-l dă fiziologia., reacţiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influenţelor stricăcioase a elementelor străine introduse înlăuntrul său.
Apucătura sofistică a adversarilor noştri politici de-a substitui un mediu fals şi de a ne numi reacţionari în sensul apusean al cuvîntului, adecă reprezentanţi ai ordinei divine, e precît de cunoscută pre atît de lesne de invalidat. Reacţiunea în sensul apusean al cuvîntului are drept ideal un stadiu al societăţii, o vîrstă oarecum: stadiul feudalităţii. Întru cît acel stadiu conţine însă elemente de adevăr, elemente de ordine naturală a lucrurilor, noi o admitem, întru cît nu, nu. Deosebirea de metod între reacţiunea al cărei rol ni-l atribuim şi-ntre reacţiunea apuseană stabileşte totodată şi o deosebire fundamentală a spiritului de reacţiune.
Spiritul reacţiunii europene e în esenţă staţionar, el nu face nici o concesie dezvoltării in terne a societăţii; noi, din contra, facem orice concesie pre cît ea se împacă cu existenţa statului naţional, pre cît ea nu înseamnă o risipă zadarnică de puteri vii, pre cît această concesie ni se pare indicată de mersul normal al dezvoltării naţionale.
Ceea ce e ciudat însă e că aşa-numiţii liberali, de cîte ori sînt siliţi prin puterea lucrurilor de-a vedea clar, de cîte ori realitatea li se impune, nu se dau deloc îndărăt de-a vota legile cele mai reacţionare.
Astfel supremul principiu liberal e că: individul e absolut liber de a-şi determina acţiunile prin voinţa sa proprie întru cît prin aceasta nu împiedecă libertatea de acţiune a altuia. Deci individul poate face cu averea şi persoana sa tot ce pofteşte. Dacă are pămînt, îl poate vinde, dacă-i trebuiesc bani se poate împrumuta sub orice condiţii voieşte etc.
Cu toate acestea Camera trecută a votat o lege contra cametei şi contra înstrăinării pămînturilor sătenilor. Iată dar măsuri reacţionare diametral opuse principiului suprem al liberalismului şi măsuri cu cari partidul liberal se făleşte.
Dar destul despre aceasta. Noi prevedem că orice bun român va deveni cu timpul mai mult ori mai puţin reacţionar. Asprimea luptei pentru existenţă va aduna neapărat împrejurul unor idei pozitive pe oamenii de bine în contra acelora al căror ideal este risipa puterilor societăţii pe nimicuri şi pe jucării copilăreşti, cari au marele inconvenient că trebuiesc plătite cu bani peşin din sudoarea muncitorului. Dacă gustul de risipă şi de jucării, combinat cu ambiţiile fără de margini ale nulităţilor partidului roş, ar fi pe deplin la largul lor, am vedea în curînd, sub pretextul unor idei politice răsărite în ţări străine, împărţindu-se ţara în treizeci sau mai multe republici ploieştene cu prezidenţi improvizaţi, cu ministerii alese de poporul suveran, încît toţi Stan Popeştii şi Pătărlăgenii ar avea ocazia de a sui în miniatură toate treptele măririi esterioare a oamenilor.
Daca cineva ar voi să înfiinţeze un ministeriu de marină în Sviţera desigur c-ar fi tratat cu viguroasa impoliteţă care i se cuvine. La noi, sub pretextul ideilor liberale, se înfiinţează o sumedenie de ministerii de marină, bine plătite ; iar dacă cineva arată netrebnicia acestor organe fără funcţiuni naturale, zădărnicia risipei de puteri vii, cari se puteau întrebuinţa la ceva mai folositor, atunci e taxat de slugă boierească, de reacţionar în sensul feudalităţii şi se apelează în contra lui la-nfrăţirea tutulor românilor. Românii toţi, în înţelesul demagogiei, sînt însă toţi prezidenţii trecuţi sau viitori ai republicelor ploieştene, şi înfrăţirea cu aceste elemente nu ni se pare deloc necesară pentru o reformă sănătoasă în viaţa statului român.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X