Şarpele, cînd îl doare capul, ca să-şi verse veninul iese la drum, unde trebuie a găsi un călcîi ca să-i strivească capul; aşa şi omul rău şi veninos: arareori el piere prin altceva decît prin propriul său venin şi prin răutatea sa dusă dincolo de orice margine. Această veche învăţătură s-a mai adeverit încă o dată pentru opinia publică şi pe ntru noi prin cele petrecute în cele două şedinţe ale Camerii.
În şedinţa de marţi, precum se ştie, s-a votat proiectul pretinsei răscumpărări a căilor ferate, aşa cum, după porunca de la Berlin, îl restabilise Senatul. Discuţia s-a închis prin un discurs al d-lui I. C. Brătianu. D. prim-ministru, avînd în Cameră o mare majoritate care are bunul obicei d-a crede fără a cerceta, ar trebui să se scutească în genere de discursurile lungi şi obositoare; dacă s-ar mulţumi numai cu succesul brutal al votului, la închiderea fiecărei discuţiuni, fie cestiunea de orişice importanţă, n-ar avea decît să zică: „Toate cîte le-au spus opoziţia sînt bune şi frumoase, eu însă vă poftesc să votaţi aşa cum cer eu”.
Dar d. I. C. Brătianu nu se mulţumeşte numai cu succesul br utal al votului. D-sa este destul de inteligent şi de un caracter destul de rău şi de veninos pentru a vedea că asemenea succese nu sînt îndestulătoare unui om de stat ce pretinde a se afla în capul unui partid politic şi a lucra în numele şi prin puterea lui. Astfel dar, d. prim-ministru, deşi sigur în orice caz de supunerea fără margini a patrioţilor de industrie din majoritate, are primejdiosul obicei, primejdios pentru d-sa, de a închide discuţiile prin cîte un discurs în regulă.
Ca orator, d. prim-ministru are un talent deosebit şi rar, oricît ar fi deaminteri lumea plină de toate soiurile de indivizi răi, perverşi şi fără nici un respect de adevăr. D-sa, ce e drept, nu are logică, nu are argumentaţie, nu are claritate decît în nişte doze foarte neînsemnate; are însă, cînd e vorba să arunce un neadevăr sau să insinueze într-un chip calomnios, un sînge rece care trebuie să scîrbească pînă la desperare pe o natură onestă şi să umple de admiraţie chiar naturile cele mai catilinare ce-i compun în mare parte aparatul d-sale parlamentar.
Astfel dar, d. Brătianu, în şedinţa de marţi, în loc d-a se mulţumi cu succesul proiectului de răscumpărare, ce-i era material asigurat, a ţinut ca după obicei un discurs, pe care 1-a încheiat cu una dintre cele mai înjositoare insinuări la adresa unora dintre membrii opoziţiei, fără nume însă.
Iată zisele d-lui prim-ministru:
În cestiunea drumului de fier, lasă că cei interesaţi au combătut din toate puterile lor convenţiunea, dar după ce ea a fost foarte bine primită şi cu to ată încrederea la Berlin, după ce au trecut patru sau cinci zile pînă să ajungă poşta acolo, acei interesaţi au spus că aci este o perfidie şi mai mare decît în cestiunea izraelită; au zis: v-a desfiinţat ipoteca, guvernul nu e de bună-credinţă şi atunci îndată s-au zburlit lucrurile. Cum voiţi dv. ca acţionarii să primească convenţiunea cînd chiar din ţara noastră de cătră români se scriu asemenea lucruri?
A doua zi d. P. Carp a adresat primului-ministru următoarea interpelare:
Am onoarea de a interpela pe d. prim-ministru dacă este în interesul ţării şi a dezvelirii sistemului parlamentar de a întrebuinţa ca armă de partit insinuări nefundate şi calomnioase.
În dezvoltarea interpelării d-sale, la care d. prim-ministru s-a declarat gata a răspunde şi pe care o vom reproduce în
numărul de mîine, d. Carp a rugat pe d. I. C. Brătianu să răspunză categoric la două lucruri:
dacă insinuaţiunile d-sale vagi, cari nu numeau pe nimeni, întrebuinţate însă ca argument într-o cestiune serioasă se adresează sau la un partid sau la un grup din opoziţiune; şi 2. dacă a avut în vedere anume o persoană sau mai multe, să binevoiască a numi acele persoane şi să binevoiască, pe lîngă numirea lor, să dea şi probele pe cari e cineva în drept a i le cere.
După d. Carp a luat cuvîntul, în cestiune oarecum personală, d. T. Maiorescu, al cărui discurs îl reproducem aci îndată.
La întrebările d-lui Carp cît şi la ale d-lui Maiorescu, identice, d. prim-ministru nu a voit să răspunză, pentru că nu avea ce răspunde, după cum se poate convinge oricine din darea de seamă oficială a şedinţei, publicată în „Monitorul” de astăzi. în răspunsul d-sale cătra amîndoi interpelatorii, d. prim-ministru n-a spus decît că: deoarece şi opoziţia insinuează în privinţa d-sale şi a partidului d-sale, pentru ce oare n-ar insinua şi d-sa în privinţa opoziţie? Rămînea prin urmare stabilit că d. I. C. Brătianu, în lipsă de alte argumente, întrebuinţase nişte insinuări nedemne şi calomnioase. Şarpele găsise ce căutase.
Această strivire meritată a produs o adevărată turbare în rîndurile majorităţii. D. Costinescu a luat cuvîntul spre a ţine o lungă tiradă, goală de spirit şi de idei, plină de injurii, proprie injurii, la adresa opoziţiei şi îndeosebi la adresa d-lui T. Maiorescu, pentru că aces ta avusese îndrăzneala a stigmatiza sistema nedemnă a primului-ministru.
D. Costinescu a produs ca act pe care-şi întemeia injuriile d-sale sordide o sentinţă a corpului profesoral de la Universitate prin care odinioară fusese condamnat d. Maiorescu la des tituire. Atît cauzele acelei sentinţe cît şi împrejurările în cari ea s-a pronunţat şi urmarea ce a avut onestul d. Costinescu le-a trecut sub tăcere.
D. Maiorescu, în cestiune personală, a spus însă şi cauzele şi împrejurările şi urmarea acelei sentinţe, şi aşa de bine încît chiar cei mai rabiaţi bravi ai majorităţii s-au domolit şi, ascultînd cu cea mai adîncă tăcere pe orator, au plecat frunţile cu ruşine, cum rareori li se poate întîmpla. Reproducem mai jos şi acest al doilea cuvînt al d-lui Maiorescu.
Drept mîngîiere le mai rămînea ceva d-lui prim-ministru şi maiorităţii d-sale: o moţiune de votat. Erau trei moţiuni la biurou. Una înfiera pe interpelanţi ca omniatori şi exprima satisfacerea Camerii de răspunsul d-lui prim-ministru. Această moţiune fusese aşternută în prima furie. În a doua moţiune Camera se declara pe deplin mulţumită de cuvintele pline de logică şi de demnitate ale d-lui prim-ministru. Această a doua moţiune se depusese la biurou după trecerea furiei prime. Iar în
a treia moţiune, Camer a, după ce ascultase pe interpelanţi şi pe d. I. C. Brătianu, trecea pur şi simplu la ordinea zilii.
Pe cea dîntîi n-au votat-o de frică; pe cea d-a doua n-au votat-o de ruşine; au votat-o pe cea d-a treia. Sînt momente în viaţa parlamentară, ca să întrebu inţăm o expresie banală, cînd, fie cît de tristă, o mîngîiere tot e bună.
Sîntem prea cu minţi pentru a crede că omul rău, natura perversă şi vrăjmaşă a adevărului, s-ar putea vreodată îndrepta cumva şi de aceea nu sperăm că lecţiunea destul de aspră ce a primit d. prim-ministru ieri îl va putea face să ia în viaţa publică altă cale şi altă sistemă decît acele pentru cari cu prisos 1-a înzestrat natura. Am dori numai să ştim ce gîndeşte d. I. C. Brătianu de ceea ce pe bun drept a trebuit să sufere ieri.
E firesc lucru ca şarpele veninos să nu să poată dezvăţa nicicînd de obiceiul muşcăturii, pentru că natura minunată şi neînţeleasă nu i-a dat decît răutate oarbă, dinţi şi venin. Dar desigur nu e plăcută stare pentru acest copil pervers al naturii cînd un călcîi puternic îi striveşte capul hidos.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X