Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Zilele acestea se răspîndise ştirea că d. prezident al Consiliului şi-ar fi dat demisia.
Obicinuiţi cu asemenea manevre, mai uşor de pus la cale decît acelea ale taberei de la Ţigăneşti, ne-am întrebat care să fie cauza supărării d-lui Brătianu de-şi ameninţă onor. partid cu o asemenea hotărîre, care face să răcească inima oricărui patriot cu oaricari iluzii de reversibilitate.
Înainte de toate cată să constatăm pentru publicul nostru un lucru. De cîte ori se indică o cauză de retragere ea nu e decît un pretext; cea adevărată nu se mărturiseşte nicicînd şi publicistul cată s-o afle cu incunjur şi oarecare bataie de cap.
Se ştie însă că nu există o mai mare disproporţie decît cea dintre mărimea pretextului invocat şi micimea cauzei adevărate.
Nu ne îndoim aşadar că şi în cazul de faţă agenţii propagatori de ştiri de senzaţie, o creaţiune a poliţiei roşie, vor şti să povestească în Piaţa Sf. Anton şi-n cea mică fel de fel de mari cauze internaţionale pentru cari d. Brătianu caută a-şi da demisia. Se vor inventa neînţelegeri de natură internaţională între d. prezident al Consiliului şi M. S. R[egele] sau între partea roşie a cabinetului şi vederile politice ale d-lui baron, cum [î]i zicea „Românul” odinioară actualului ministru de esterne.
În realitate însă nu se petrece nimic alta decît goană de portofolii din partea patrioţilor. Partidul roşu, necompunîndu- se decît din mediocrităţi, fiecare din acestea are dreptul înnăscut la un portofoliu ministerial. Şi de ce nu? dacă d. Stătescu a fost ministru, de ce să nu fie şi d-nii Costinescu sau Vilacrose, dacă este d. Giani, de ce să nu fie şi d. Pătărlăgeanu? Noi găsim că asemenea pretenţii sînt numai naturale, ci chiar legitime. Sînt în spiritul liberalismului modern.
La [cele]lalte partide oamenii de valoare se impun. La roşii, singurii cari s-au impus sînt d-nii Rosetti şi Brătianu, dar nu acum, ci într-un timp în care melcii simpatici aveau trecere şi pe cînd a fi şef al partidului nu era tocmai o plăcere. Azi, cînd a fi roşu e o plăcere, cînd a fi om mare e atît de uşor, cînd d. Costinescu poate juca pe Colbert al României, de ce nu li s- ar îngădui tuturor ambiţia de-a intra în cercul radios al Sfatului Domnesc, de-aşi sfinţi membrele intrînd cu inima uşoară în acea radioasă sferă care e un reflex al atotputerniciei, de unde se guvernează soarta a milioane de nenorociţi muritori, în sfera ale cării capriţii adeseori, ale cării patimi şi deşertăciuni nenorocesc o ţară, putînd a face atît, atît de puţin pentru fericirea ei?
Bătrînul Grigorie Ghica Vodă se ruga în genunchi ceasuri întregi ca să-l lumineze Dumnezeu, să-i insufle spirit de dreptate şi cu lacrămi fierbinţi se închina sub icoana îmbrăcată cu argint a Maicii Domnului să nu-l lase a face strîmbătate. Se gîndea şi se răzgîndea de zece ori pînă să puie o iscălitură. Astăzi? Nu e unul, oricît de obscur, care să nu pretinză a sta în capul ţării şi a-i regula destinele după cum îl taie capul. De aci constanta voinţă a roşilor de-a avea un minister omogen, în care să se poată perinda toţi, orice individ roşu care a primit sfîntul botez.
Această voinţă, am mai spus-o, e legitimă, ba mai mult încă, e constituţională chiar. Dacă au responsabilitatea, aibă şi onorile; căci numai cu chipul acesta s-ar vedea la ce capăt pot ieşi singuri.
Atîta însemnătate putem da aşadar nouei veşti de retragere a d-lui prim-ministru. E vechea tendenţă a patrioţilor de-a avea un ministeriu pur, al lor din creştete pînă-n tălpi, fără amestecul vreunei alte nuanţe liberale sau neliberale. Lumină de sus nu le trebuie ca să vază halul intelectual şi moral în care sînt; toţi sînt egal de buni şi egal de răi pentru a putea aspira la portofolii.
Din acest punct de vedere aprobăm şi noi hotărîrea contelui de contrabandă, că, cu sau fără melcii simpatici ai colegului său din Comuna Parisului, ai d-lui Jules Allix, a simţit durerea sufletească a coreligionarilor săi politici şi se îndură în sfîrşit a manevra o retragere pentru a le asigura un ministeriu pur.
Treaba redacţiei „Românului” de acum înainte de a afla un pretext mare, sunător şi umflat pentru comedia de cabinet
no. 37.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI