Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Melodramă în 7 acte cu mare spectacol
O dramă care de mult făcea deliciile publicului nostru de provincie, cea mai vulgară ţesătură cu tablouri, peripeţii, schimbări de scenă şi surprinderi calculate pentru galerie, a fost aleasă pentru a doua reprezentare a Teatrului Naţional.
Am avut nefericirea a vedea pe Millo, fala scenei noastre, silit să suplinească un rol de necesitate şi ridiculizat prin înfiinţarea teribilă de cardinal intrigant; Eufrosina Popescu coborîndu-se la un rol nedemn de talentul ei artistic; iar toate celelalte roluri jucate atît de improbabil, atît de absurd de parcă asistai la o parodie. Imaginaţi-vă că cel mai bine – cel puţin, cel mai aclamat de publicul serii-a fost Petre Velescu. Într-o piesă, unde ia parte un Millo, aplauzele sînt pentru P. Velescu! Ce piesă monstruoasă şi ce interpretare absurdă trebuie să fie!
Dacă s-a ales această piesă pentru a atrage mulţimea căreia-i plac scene sîngeroase de bandiţi, privelişti înspăimîntătoare, procesiuni de călugăriţe etc. … nu era destul frumuseţa şi majestatea decorului, ci trebuia să concure mai cu seamă frumuseţea şi frăgezimea personificatorilor, fără care se hrăpeşte orice iluziune de scenă şi celui mai nevinovat spectator. Fac aluziune la feţele îngereşti ale călugăriţelor, la aerul religios al stariţei, la aspectul cavaleresc al cîtorva nobili, la înfăţişarea marţială a bandiţilor şi la gruparea lor!
Ce să mai zic de scenele amoroase fără nici un dram de amor, de desperările improbabile ale amantului, de durerea invizibilă a iubitei. Aceasta va deştepta în cititor, precum a făcut-o în spectator, ilaritatea cea mai amară! Atîtea incongruităţi de scenă necinstesc Teatrul Naţional. De la un asemenea teatru subvenţionat de stat şi în fruntea căruia se află nişte bărbaţi pe care ne-
am deprins a-i considera ca valoroşi în materie de artă şi literatură, ne-am putut aştepta să fie cu discernămînt în alegerea repertoriului şi să caute a procura publicului inteligent o serie de piese gîndite şi lucrate bine şi interpretate cel puţin cu îngrijire artistică. Şi de unde să sperăm aceasta dacă nu de la Teatrul Naţional? Celelalte teatre de prin capitală şi de prin provincii sînt nişte întreprinderi ale unor particulari – de meserie artistică în cea mai mare parte – cari, prin poziţiunea lor materială şi poate şi intelectuală nu se pot consacra cu totul la cultul adevărat şi amănunţit al artei lor. Să nu le cerem lor piese bune şi joc perfect, adecă nişte lucruri ce nu le au drept ţintă, şi să le fim recunoscători măcar pentru atîta că mai întrerup din cînd în cînd monotonia în care lîncezeşte publicul, prin cîteva ore de plăcută distracţiune. Însă de la Teatrul Naţional se poate cere aceasta cu tot cuvîntul. Acest teatru este prevăzut pe de-o parte cu mijloacele de întreţinere, pe de alta statul se îngrijeşte a-l pune sub privegherea unor persoane cari s-au distins prin merite literari şi prin interesul ce l-au dovedit pentru cultul frumosului. Iată garanţii pentru înflorirea teatrului. Salariul bun şi sigur atrage concurenţa artiştilor şi comitetul inteligent alege pe cei mai de soi, aşa încît personalul dramatic are cea mai favorabilă ocaziune să se preocupe cu seriozitate de chestiunile cele mai înalte şi cele mai delicate cari privesc nobila lor artă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI