Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Nu-i scapă nimărui din vedere că ziaristica oficioasă e apucată de frigurile reformelor dinlăuntru; „Românul”, promiţînd decentralizare, dă totodată sfaturi ieftine consiliilor judeţene, ca să facă şi să dreagă aşa şi pe dincolo ca ţara să meargă bine. „Presa” publică studii în formă de scrisori despre toate ramurile de administraţie, despre cîte-n cer şi pe pămînt, precum teologie şi agricultură, procedură civilă şi şcoli, organizare bisericească şi ateliere de industrie şi multe altele. Se- nţelege că toate materiile acestea sînt tratate c-o egală adîncime şi cunoştinţă de cauză. Parcă li se bat calici-n gură, zice o vorbă veche.
Discuţia aceasta sterilă, superficială, fără plan şi unitate de vederi, acest diletantism care judecă cu o rară suficienţă şi infatuitate toate cestiunile posibile şi imposibile, ex abrupto, fără baza largă a esperienţei din propriul nostru trecut şi din viaţa altor state, e pusă în mişcare de un resort ocult pe care ne vom încerca a-l descoperi.
Ziarele opoziţiei iau peştele acesta în mînă, se uită la el şi-l rearuncă rîzînd în apele vremii.
„Mă crezi peşte” zise o fiinţă purtătoare de solzi cătră regele Satyawrata care, scăldîndu-se, o prinsese cu mîna în rîul Kritamala. „Adevăr grăiesc ţie, eu sînt Vişnu şi nici oceanul nu e-ndestul de mare ca să mă încapă”.
„Mă crezi veleitate de reformă?” Poate să-ntrebe presa oficioasă. „Adevăr grăiesc vouă, eu sînt praful ce s-aruncă în ochii lumii pentru a acoperi începutul sfîrşitului, mizeria financiară şi noul împrumut”.
Într-adevăr, citind cineva gazetele oficioase, nu se poate mira îndestul de focul ce le-a apucat, de dorul de ţară care le mănîncă, încît în vis şi aievea nu văd decît reforme şi iarăşi reforme. Astfel cel ce-a dat foc unei case aleargă el cel dentîi cu doniţa de apă să stingă, prefăcîndu-se că nu ştie de unde şi cum a venit nenorocirea.
Iată dar resortul care le face pe foile guvernamentale să dea sfaturi şi să facă planuri mari de viitor. E siguranţa că espedientele s-au înfundat, e grija că ziua de mîine va descoperi un caos în finanţe, e încercarea de-a lua ochii lumii cu fel de fel de comedii pe pereţi, spre a cere pentru realizarea lor vrun nou împrumut de vro sută cincizeci de milioane poate. Zicem
„poate” nu pentru că patrioţii n-ar voi din toată inima să ceară de la Camere şi două sute de milioane, dar pentru că atunci cade masca de pe guvernul care n-a contractat (decît într-ascuns) nouă împrumuturi, care n-a pus (decît pieziş) dări nouă. Să nu fie acesta resortul care agitează în mod febril inteligenţele patriotice?
Ştim de la deputaţi, de la membri în comisia bugetară, de la oameni de-ai partidului că nimeni nu are o idee clară despre starea visteriei. E o dezordine, e un caos în gestiunea financiară pe care Ercul, curăţitorul grajdurilor regelui Augias, n- ar fi în stare să le limpezească. Lipsele momentane ale tezaurului se îndestulează cu cîrpeli momentane, dar din cîrpeală în cîrpeală lucrul a ajuns mai mult aţă decît faţă, încît trebuie, de pe-o zi pe alta, să se descopere. Ce le rămîne dar patrioţilor pentru a scuza o nouă cerere de împrumut? Reforme, reforme pe toate terenurile, adică vorba vine. Nu se va face nici o reformă, dar se vor deturna banii de la destinaţia lor, pentru a plăti datorii vechi, precum s-au făcut şi cu alte fonduri.
De unde însă bani? Asta-i asta. Dar poate vom descoperi izvorul prin analogie istorică.
Răspunsul să ni-l dea onor. mandarin Ma-twan-lin, vestit economist al Chinei. În anul 1000 înainte de naşterea lui Hristos, sub dinastia Tseu, a început a se bate monetele chinezeşti numite Tsien, dintr-un aliaj de metale nenobile, c-o gaură în patru colţuri la mijloc fiecare, pentru a se putea înşira capitalul pe aţă, monetă care circulează pînă azi de trei mii de ani.
Sînt însă o mie de ani şi mai bine de cînd China a trecut şi prin faza hîrtiei monetă. Într-adevăr, la a. 800 după naşterea lui Hristos, adecă acum o mie de ani, se făcuse obicei în China ca cine mergea la drum să-şi depună tot ce avea în bani sau alte valori la o bancă, care elibera depunătorului certificate de ale statului pe cari acesta le putea cheltui drept bani.
„Bani zburători” se numeau aceste adeverinţe de depunere. La a. 1200 după Hristos, sub dinastia Sung, <emite> statul a început [a emite] bani de hîrtie, deocamdată improprii. Aceşti bani erau un fel de mandate – Tsgin-ti – ai căror purtători aveau drept la diferite mărfuri, precum ceai, sare, alumin ş.a., mandate eliberate pe numele purtătorului, însă cari se putea transmite asupra unui al treilea. Dar guvernul, văzînd lesniciunea cu care publicul primea asemenea bani, se folosi de starea aceasta de lucruri şi, în contra oricărei reguli de economie politică, începu să emită mase atît de mari de asemenea mandate fără nici o fondaţiune, încît pieri cu totul încrederea în banii cei noi şi o deplină ruină financiară cuprinse toată ţara. Catastrofa veni, statul dete un faliment însoţit de sărăcirea, nevoia şi mizeria ţării întregi; ba chiar dinastia Sung căzu.
S-au mai făcut conversiuni în urmă, unele mai rele decît altele, dar destul că de atunci încoace Imperiul mijlocului a renunţat pe de-a pururea de la expedientul banilor de hîrtie şi a revenit la înşirarea pe aţă a capitalului.
Tout comme chez nous !
Văzîndu-se încrederea ce-au inspirat-o bilele ipotecare se va da vînt biletelor de bancă în cantităţi din ce în ce crescînde, în proporţie cu trebuinţele infinite ale patrioţilor şi respectivul Ma-twan-lin al României va avea să înregistreze o mare catastrofă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI