Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Cititorul va fi ţinînd minte discuţia vie dintre noi şi foile guvernamentale, privitoare la balanţa comercială a ţării. E dovedit cu cifre că, de la venirea roşiilor la putere, balanţa comercială e defavorabilă. Constatînd acest fapt, n-am făcut decît să repetăm opinia, esprimată de „Românul” însuşi, că „ţara merge spre sleire”. Liber-schimbiştii de la „Presa”, cari, întemeiaţi pe praful aşezat pe cartea lui Adam Smith se cred dispensaţi de-a gîndi singuri ceva, au încălecat numaidecît, declarîndu-ne cu o nespusă suficienţă că balanţa comercială nu atîrnă de guverne, pentru că nu acestea stabilesc preţurile grînelor sau proporţia în care le schimbăm pe mărfuri străine, dîndu-ne oarecum a înţelege că sîntem agiamii întru ale economiei politice şi nu ni se cade să stăm de vorbă cu oameni speciali.
Pentru noi era ceva învederat că, dacă un individ ce consumă mai mult decît produce se ruinează, o colectivitate politică de indivizi cată să se ruineze asemenea, făcînd acelaşi lucru. Cauzele acestei ruine sînt în prima linie cheltuielele improductive ale statului. Armată, diurne şi lefuri disproporţionate cu munca şi înţelegerea oamenilor întrebuinţaţi, crearea unei clase de proletari ai condeiului cari direct sau indirect trăiesc din buget şi o sumă de feliurite cheltuieli aduc o disproporţie din ce în ce mai mare între ceea ce poporul produce şi ceea ce plebea patrioţilor consumă. Nu trebuie să uităm că nu numai discursurile lungi şi insipide din Adunări, dar pînă şi tăcerea patrioţilor ţine parale, deci muncă. E destul ca un patriot să iscălească o condică de prezenţă şi apoi să meargă la preumblare pentru a lua diurnă, e destul să ridice mîna spre a vota o pensie reversibilă ca s-o ia asemenea. S-ar cere într-adevăr ca onor. patrioţi să-şi exercite controlul asupra guvernului, să nu-l lase a urca cheltuielele statului în patru ani cu 34%, să nu voteze răscumpărări, să nu dea zeci de mii de galbeni pensii la negustori de vorbe, să studieze legile din fir în păr şi să le adapteze bine unei ţări sărace cum e a noastră. Atunci diurnele s- ar compensa. Dar votînd bugetele pe la miezul nopţii, ca şi cînd ar fi făcători de rele, votînd legile cele mai păgubitoare peste cap, se-nţelege că diferitele soiuri de diurne nu sînt decît recompensa dată lenii şi inepţiei şi trecute la pagubă sub pagube şi mai mari, cauzate de legile ce le votează. Iată dar de ce balanţa comercială cată să fie defavorabilă. Sub domnia roşie iese, din pămînt din iarbă verde, o foarte numeroasă clasă de paraziţi improductivi cu trebuinţe enorme, cari toate se satisfac direct sau indirect din punga contribuabilului ori din altă avere a statului.
Toate socotinţele acestea ni le-am făcut noi înşine, văzînd şi pipăind lucrurile, nu răzimîndu-ne numaidecît pe vrun scriitor străin care-a gîndit în altă ţară, în alt timp şi asupra altor împrejurări.
Astăzi găsim însă în ziarul „Post”, precum se ştie organ al politicei principelui de Bismarck, un articol pe care-l reproducem pre cît se potriveşte cu împrejurările noastre.
Doctrina liberului-schimb, ce se bucura de atîta vază odinioară, a aruncat multe lucruri între basmele învinse ale unei politici economice răsuflate; între acestea era şi însemnătatea balanţei comerciale internaţionale pentru viaţa economică a unui stat. Urmînd pe Adam Smith, şcoala economistă din Anglia şi credincioşii ei ucenici din Germania au crezut a putea susţine despre balanţa comercială că este o eroare definitiv invalidată a şcoalei mercantile sau, precum se esprimă un autor englez, o „exploded fallacy”. Dar precum multe lucruri declarate moarte de cătră teoria liberului schimb şi-au dovedit mai pe urmă vitalitatea şi dreptul la existenţă, tot astfel noua direcţie critică a economiei politice i-a recunoscut balanţei comerciale marea însemnătate ce are pentru viaţa economică a unei naţii şi a supus-o studiului cuvenit. Viaţa reală şi necesităţile practice ale unui stat individual sînt mai puternice şi mai durabile decît teoriile cu viaţă scurtă ale unei epoce care crede a putea şterge, prin abstracţiuni cosmopolite, deosebirea de interese dintre diferitele state şi rivalitatea sănătoasă şi naţională dintre ele.
Teoria economică a liberului-schimb spune, precum se ştie, că balanţa comercială, adică proporţia dintre esportul şi importul unei ţări, e ceva ce nici merită a fi relevat, ceva ce n-are nevoie de-a fi observat şi îngrijit de cătră economia politică a statului, pentru cauza că un escedent al importului asupra exportului trebuie în scurt timp să se echilibreze de la sine. Această doctrină e una din acele idei pe jumătate adevărate pentru că n-a fost gîndite pîn-în capăt. Se-nţelege că escedentul importului asupra esportului trebuie să se echilibreze – dar cum? şi cu ce mijloace?
Abstracţie făcînd de la o balanţă nefavorabilă, cauzată prin împrejurări escepţionale, precum o rea recoltă, care se poate întîmpla în orice stat şi care într-adevăr se echilibrează în curînd prin urcarea esportului, vom considera numai cazurile acelea în cari esportul rămîne în mod permanent îndărătul importului, an cu an. Aci vom descoperi că echilibrarea balanţei comerciale nu se face prin schimb de valori reale, ci numai prin contractarea de datorii. Plusul importului se acopere prin esportarea de efecte de-ale statului, de obligaţiuni, de acţii etc. Producţiunea unor asemenea înscrisuri de datorie e în realitate mijlocul prin care economia unui popor, strivită de-o puternică concurenţă străină, e pusă în starea de-a consuma ani întregi mai mult decît produce şi de-a se bucura, după teoria liberului-schimb, de foloasele ieftinătăţii pieţelor străine atît de mult, pînă ce, prin această lăudată ieftinătate, ajunge la faliment.
Dar, vor întîmpina liber-schimbiştii, esportul de efecte de-ale statului, de obligaţiuni etc. nu poate ţinea în infinit; există o limită a creditului economiei oricărui popor faţă cu străinătatea la care ajungînd străinătatea nu mai face credit ţării îndatorate sau i-l face cu condiţii din ce în ce mai grele. Dar pînă s-ajungă o ţară de-a-şi slei cu totul creditul în străinătate, pînă ce cursul efectelor şi acţiilor ei s-ajungă a scădea atît încît să nu se mai poată impune pieţelor saturate decît cu mari pierderi, pînă atunci esperienţa ne învaţă că e prea cu, putinţă ca o ţară să cumpere ani îndelungaţi mai mult din străinătate decum [î]i vinde şi că nu poate echilibra balanţa nefavorabilă decît prin datorii din ce în ce mai mari.
O balanţă continuu nefavorabilă are însemnătate mai cu seamă pentru ţările acelea cari, din alte cauze, necomerciale, sînt deja îndatorate faţă cu străinătatea. Astfel de ex. un stat, care va voi să aibă o influenţă politică ce stă în disproporţie cu puterea lui face cheltuieli mai mari decît poate suporta producţiunea anuală indigenă, deci acopere plusul consumat pentru scopuri politice cu datorii contractate în străinătate.
Dacă un asemenea stat va avea pe lîngă greutăţile financiare şi o balanţă comercială continuu nefavorabilă, poate fi sigur că, pe calea aceasta de retrogradare economică, va ajunge la faliment.
Ciudat e că Adam Smith, care a căutat să răstoarne teoria balanţei comerciale, găseşte totuşi că balanţa între consumaţiunea şi producţiunea unui popor e foarte importantă pentru economia lui. Nu vedea că aceasta nu era decît tot vechea teorie a balanţei comerciale sub o formă nouă. Ucenicii săi ulteriori şi cei cari l-au anostit n-au ştiut să preţuiască această învăţătură a maestrului. Un popor care, an cu an, importează mai multe mărfuri străine decît e în stare de-a esporta în străinătate din productele muncii sale, va ajunge, durînd raportul acesta, ca producţiunea sa să rămîie pururea îndărătul consumaţiunii.
Înţelegînd bine însemnătatea balanţei comerciale pentru comerţul internaţional fie convingem că din relaţiile de schimb dintre deosebitele state rezultă proporţiile de puteri economice dintre ele şi că, neputîndu-se nici o limită jocului acestor puteri, statul economiceşte mai slab e în pericolul de-a cădea într-o durabilă dependenţă economică de concurentul său mai puternic.
Teoria balanţei comerciale e aşadar pe deplin valabilă pentru independenţa şi înflorirea statelor naţionale. Ea n-a putut fi slăbită şi tăgăduită decît într-o epocă în care conştiinţa individualităţii oricărui stat, conştiinţa că interesele colectivităţii statului sînt superioare intereselor personale, au fost înlăturată prin abstracţiuni cosmopolite şi individualiste.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI