Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Adevărul doare. Lecţia cartagineză pe care ne-am permis a o da onorabililor adversari de la „Presa” i-a făcut să-şi piardă minţile şi să vorbească în bobote. Patru coloane şi jumătate de injurii în contra ardelenilor sînt răspunsul la adresa falsă ce se dă la observaţiile noastre.
Eroarea cu Carthago a fost un lapsus calami, adică l-a luat pe autorul Scrisorilor condeiul pe dinainte.
Autorul Scrisorilor din „Presa” ştia foarte bine, precum ne declară, că atunci trebuia să ne unim cu forma numită
acusativum cum infinitivum.
Oare acusativum cum infinitivum tot un lapsus este?
Limba latină e ca o femeie frumoasă, dar cam crudă, onorabili confraţi, faţă cu lasciva bătrîneţe care-ar voi să abuzeze de ea. Prin simple injurii adresate ardelenilor genul substantivelor latineşti nu se schimbă, nici prepoziţia cum nu-ncetează a cere ablativul, c-un cuvînt accusativus cum infinitivo nu devine aşa de lesne acusativum cum infinitivum.
Dar să lăsăm astea. Înţelegem ca cineva care nu ştie a scrie bine româneşte să fie silit a se esprima în această limbă. Dar cine focu-l mai îndeamnă pe autorul Scrisorilor de-a face citate latineşti cînd nu le ştie? Deşertăciunea? Iată ce pate deşertăciunea cînd simulează a şti ceea ce nu ştie.
Dar momente de adevărată petrecere ne-au cauzat injuriile asupra ardelenilor, petrecere la care nu ne putem opri a-l face părtaş pe publicul cititor.
Iată într-adevăr cîteva pasagii din „Presa” care nu vor lipsi a face efectul cuvenit.
„Timpul” începe revista sa de luni cu o frază, care atinge cu ironie pe avocaţii din ţară, calificîndu-i suficienţi şi atotştiutori. Ne prindem că mîna care a scris aceste vorbe este a unui avocat care a trecut rigurosum la Blaj ! Dacă sînt unii înfumuraţi cari cred că ştiu multă carte apoi sînt negreşit drăguţii noştri „intelighenţi de peste Carpaţi”; dacă se află în lume avocaţi fără cauze sînt „de bună seamă” cei mai mulţi dintre dînşii veniţi în mijlocul nostru.
Aceşti oameni au părăsit Transilvania în mîinele ungurilor, au dezertat postul de onoare unde trebuiau să, lupte pentru conservarea şi dezvoltarea naţionalităţei române, pentru ca să vie la noi, unde au fost primiţi cu braţe deschise, şi să petreacă o viaţă dulce şi plăcută, cîştigînd părăluţe, dar uitînd nevoile patriei! Ce au făcut şi ce fac, în adevăr, aceşti confraţi în sînul nostru ca să lupte contra cotropirii maghiare? Nimic.
Generaţiunea de azi venită de peste munţi nu s-a însemnat decît prin Maioreşti şi Lauriani, cari ne-a scălimbat limba prin pedantismul lor şi au încurajat năpădirea în ţară a compatrioţilor lor, cari, cum am zis, uitară interesele patriei mume pentru satisfacerea nevoilor lor private. Pericolul cel mai mare ameninţă esistenţa naţională a Transilvaniei prin aplicarea noii legi a instrucţiunei, şi confraţii noştri veniţi aci de peste Carpaţi nu fac nici o lucrare, nu scriu o singură linie prin ziare în favoarea intereselor Transilvaniei ! Pedanţi şi anoşti, ei ne fac gîlceavă de vorbe ca nişte şcolari de gimnaz.
Am avut ocazia, domnule redator, mergînd astă-vară la băi, de a convorbi cu bărbaţi eminenţi din Transilvania şi a auzi plîngerile lor fundate contra confraţilor lor de aici. Ne facem organul lor, espuindu-le în aceste coloane, şi sperăm că adversarii noştri de la ,,Timpul” le vor înţelege şi vor părăsi pedantismul lor ca să se apuce serios de muncă şi să răspundă la aşteptarea patriei!
„Presa” ar pierde prinsoarea, pentru că scriitorul revistei din „Timpul” nici e avocat, nici a dorit vreodată să fie. Dar ce ridicole devin toate declamaţiile acestea ale „Presei” faţă cu declararea limpede ce facem că autorul articolilor din
„Timpul” nici e ardelean, nici neam de neamul lui n-a fost ardelean! Ce gratuite sînt toate gingăşiile adresate Maioreştilor şi Laurianilor, precum şi bietului liceu din Blaj, faţă cu adevărul net că adversarul „Presei” e născut în România, din părinţi născuţi asemenea în România, români get-beget cum ar zice turcul! Nu se face „Presa” ridicolă c-un asemenea quiproquo ?
Dar vom esplica noi acest fenomen.
E destul ca cineva să scrie româneşte aşa cum scriau strămoşii noştri, cumpănit şi cu rost, pentru ca în ochii veniturilor liberale şi semiliberale, în ochii lepădăturilor Orientului european să treacă de străin. Am ajuns în adevăr în această Americă dunăreană ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie. Toate capetele unor rase degenerate cari s-au grămădit în oraşele României, toate craniile cu cîte cinci dramuri de creier, fără seriozitate şi adîncime, toţi microcefalii şi toate stîrpiturile Peninsulei Balcanice apar în acest bal mascat sub formă de reputaţii uzurpate de mari oameni fără ştiinţă de carte; toată această plebe s-a constituit în stăpîna poporului românesc. Libertate, egalitate, fraternitate! Ce e mai frumos în lume decît ca tot ce se scurge în România, ca într-o mlaştină, să fie liber ca noi, egal cu noi, frate cu noi? Şi pe cînd această plebe se-nmulţeşte pe zi ce merge, neamul nobil şi drept care cutremura odinioară pămîntul la un semn al lui Mircea Basarab sărăceşte, scade şi moare.
Dar oare pasajele de mai sus din „Presa” nu sînt o dovadă mai mult de această stare de lucruri? Vin sute de mii de evrei în ţară şi-i vom găsi pe membrii Centrului pledînd pentru a li se acorda drepturi, ba ne prindem că patrioţii de soiul acesta n-ar fi nici contra colonizării cu străini, precum în genere, în loc de-a opri, favorizează americanizarea României.
Dar dacă o mînă de români vine pe acest colţ de pămînt, singurul ce-a mai rămas liber din marea noastră patrie, atunci lucrul se schimbă.
Într-adevăr, de cîtă mizerie sufletească cată să fie capabil un om care, neavînd dreptate într-o discuţie, în loc de-a o recunoaşte ace[a]sta precum i se cuvine unui gentleman, aruncă injurii asupra unei părţi a poporului românesc, ridiculizînd … ce? Greutăţile cu cari acesta se luptă pentru păstrarea limbei şi a naţionalităţii lui.
O ultimă observaţie. Deşi de astă dată onor. confrate de la „Presa” se ceartă cu căciula sa proprie şi maltratează pe ardeleanul scornit de imaginaţia sa, totuşi intenţia de-a ne adresa invective personale e destul de evidentă pentru a ne face să declarăm că în cazuri de recidivă din partea organului Centrului vom fi siliţi a recurge la mijloace mai energice de represiune în contra unor asemenea meschinării.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI