Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
A generaliza o aserţiune susţinută numai în parte e o sofismă din cele mai comune. E adevărat că sofismele sunt atât de dese în gazete încât mai nu merită ca cineva să releveze erorile, parte intenţionate, parte neintenţionate, cîte obvin în ele. Un cod al şiretlicului gazetăresc, al apucăturilor sofistice a acestei bresle de negustori de vorbe, scris popular pentru înţelegerea fiecărui ar merita în adevăr acel nume pe care călugării ‘l dădeau în evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentum mentis.
În unul din numerele trecute vorbisem de schimbările din Bulgaria şi găsisem că manifestul tânărului principe de Battenberg avea, abstracţie făcând de orice alte motive, un sâmbure sănătos.
În adevăr, orice stat are nevoie de o seamă de condiţii indispensabile pentru ca să poată exista de pe o zi pe alta. La statele cu trecut istoric sau cari şi-au avut în curs de sute de ani obiceile lor juridice şi administrative lucrul merge de la sine. Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic. E un adevăr acesta, atât de general, aplicabil tuturor formaţiunilor de stat, încât se va vedea că statele în care există şi mai multă justiţie şi mai multă libertate cetăţenească sunt acelea unde obiceiul vechi, datina, tine loc legilor scrise, unde acea datină nici a fost codificată vreodinioară. Cu totul altfel în Bulgaria. Lipsită din veacul al Xiv-lea de o autonomie oricât de restrânsă, trecută prin focul şi sabia cuceritorilor osmani, dreptul public şi cel privat, tradiţie şi datina au fost îngropate sub ruinele Cetăţii de Spini, împreună cu dinastia şismanizilor din Bdyn, încât mişcarea de emancipare a popoarelor orientale i-au găsit egalizaţi de sabia păgână, care tăiase orice cap răsărea deasupra puţin înţelegătoarei mulţimi.
Problema a fost şi este cu totul alta decât în România, ale cărei părţi constitutive aveau trecutul şi tradiţiile lor stabilite de la începutul secolului al XIII [-lea] şi până la 1700. Alte condiţii de existenţă ca stat are deci a propune Alexandru Bulgariei sale ca să existe în mod normal; altele cu totul [î]şi imagina Epureanu pentru România. Epureanu era liberal şi liberal sincer. Admirator şi cunoscător al instituţiilor liberale engleze el recunoscuse adevărul că garanţia duratei şi trainicei dezvoltări a unui stat cu instituţiile lui cu tot e împăcarea formelor tradiţionale de existenţă cu cuprinsul lor nou, cu dezvoltarea nouă. Astfel stejarul, oricât de mic ar fi la început, un vlăstar răsărit din pământ, are acelaşi caracter, aceeaşi formă ca uriaşul secular care a dat naştere unui codru de stejari, care a asimilat cu esenţa [sa] şi a absorbit în formele sale pături din ce în ce mai adânci ale suprafeţei pământului.
A imputa lui Epureanu c-ar fi propus loviri de stat sau feudalism este neadevărat pe de o parte, absurd pe de alta faţă c-un om care a fost prezident de Consiliu într-un cabinet din care făcea parte şi d. Ioan Brătianu. Dar fiindcă Constituţia se numeşte pact între ţară şi dinastie, dacă ilustrul Carada, improvizat în tribun al poporului, pretindea că opera unei singure nopţi de insomnie, copiată de pe texte străine, cuprinde condiţiile ce ţara le pune dinastiei, dinastia, având înainte-i un viitor de sute de ani, avea din parte ‘şi dreptul să pună asemenea condiţii bine cumpănite, pentru ca din acordarea reciprocă a condiţiilor să rezulte legea fundamentală a statului. Aceasta nu s-a făcut şi nici nu se mai poate face. Deci numai în marginele Constituţiei actuale se pot crea acele legi organice cari să asigure autoritatea Coroanei pe de-o parte, pe de alta dezvoltarea morală şi economică a ceea ce noi numim elementul istoric, autohton, al ţării faţă cu păturile neistorice ale unei recente şi din ce în ce mai mari imigraţiuni. dacă în adevăr ţara n-ar fi compusă decât din acei eleganţi picpocheţi înmănuşaţi, scoşi ca din cutie, cari formează elita partidului roşu, din acei oameni cu patru clase primare şi exigenţe aristocratice, din gheşeftari, nagaica eventuală a unui Ehrenrot român ar avea efecte moralizatoare. Dar, contrariu aserţiunii d-lui Dimitrie Brătianu, ţara consistă în cea mai mare parte din oameni cinstiţi, cari n-au nevoie decât ca munca adevărată şi rezultatele ei să fie asigurate prin o administraţie onestă şi prin o justiţie nepărtinitoare, oameni ce ar trebui sustraşi de sub sistemul de corupţie electorală şi administrativă a partidului roşu.
Generalizarea celor zise de noi despre Bulgaria asupra României e deci o sofismă a foii oficioase, pe care o respingem.
Al doilea cap de acuzaţie pe care ni-l face „Românul” e aserţiunea noastră că soluţiunea cestiunii Dunării nu poate fi favorabilă decât sau vederilor Austriei, sau celor ale Rusiei.
După sincerii reacţionari întrupaţi cu sincerii liberali, cestiunea Dunării cu nici un preţ nu se poate rezolva decât dându-se totul sau Austriei sau Rusiei („Rom[înul ]” de la 20 mai).
Favorabilă vederilor, zicem noi. Dându-se totul, zice „Românul”.
Deosebirea e mare. Admiţând că înlăturarea oricării rivalităţi între aceste două puteri pe malurile Dunării de Jos ar fi soluţiunea cea mai favorabilă ţării, deci nedându-se nimic nici unuia nici altuia, totuşi soluţiunea aceasta ar fi favorabilă, vederilor aceluia dintre puternicii vecini care nu are interese comerciale pe Dunăre.
Dar domnii de la „Românul” sunt deprinşi a da totul şi nu-şi pot esplica că ceea ce e defavorabil adversarului meu e favorabil vederilor mele, chiar dacă n-aş avea un folos direct de acolo.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII