Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Este într-adevăr întristătoare priveliştea pe care o prezintă ziarele guvernamentale, mai ales de la un timp încoace.
Este ştiut că ziarul „Românul” nu s-a respectat niciodată, dar a ajuns, de câtăva vreme, la un grad de neomenie care pune pe gânduri pe oricine cugeta la rolul presei într-o societate liberă.
Teza lui favorită este de-a demonstra că opoziţiunea se compune de reacţionari cari, în înţelegere cu străinii răuvoitori ai ţării, uneltesc pieirea neamului românesc.
Aceasta a spus-o ziarul „Românul” nu o dată, nu de zece ori, ci de-o mie de ori; nu de un an, nu de zece, dar de când apare acest ziar.
Acesta este calul lui cel mare de bătaie, acesta răspunsul la toate atacurile ce se aduc guvernului, aceasta este ideia pe care o scoate cu abilitate de scamator din toate vorbele opoziţiei răstălmăcite de dânşii, aceasta este concluziunea pe care o trage din toate actele internaţionale în care figurează ţara. Se plânge opoziţia de administraţia
interioară a tării, că este rea şi asupritoare? A doua zi ziarul „Românul” spune că opoziţia s-a unit cu străinii pentru a lua administraţia din mâna românilor şi a o da străinilor şi, ca dovadă, citează câteva vorbe alese cu meşteşug din jurnalele opoziţiei din ajun. Se ridică opoziţia contra vreunui fapt care ne-a atras o umilire exterioară sau ne-a cauzat pagube de milioane? A doua zi ziarul „românul” spune că opoziţa, în înţelegere cu cutare putere străină, vrea să dărâme instituţiile liberale ale ţării.
Aceasta o spun nu contra unei persoane, nu contra unui partid, ci contra tuturor adversarilor lor politici, oricari ar fi.
O spun fără preget; câteodată, când merg lucrurile bine, cu culori mai şterse; dar când partidul merge rău atunci reiau fabula lor cu o neruşinare care te îngheaţă: nu sunt. calomnii pe cari să nu le răspândească, nu este cuvânt trivial pe care să nu-l întrebuinţeze.
Astfel în numărul de joi 21 mai ziarul „românul”, care pretinde cu toate astea a fi un jurnal serios, pierde orice demnitate şi orice măsură.
Chiar la începutul revistei sale el strigă:
Văzând întreaga opoziţiune pe deplin unită întru a distruge, cată să zicem şi noi:
Când românia se ridică, reacţiunea turbează!
Văzurăm cu toţii că sincerii liberali fură pe deplin uniţi cu sincerii reacţionari întru a calomnia, a lovi cu ochii închişi în orice parte, în orice fapt, pentru a opri cu orice preţ, fie chiar şi prin provocarea străinilor, ridicarea şi consolidarea statului român.
Şi termină această parte prin aceste cuvinte semnificative:
Avem dreptul, dar şi datoria să repeţim că starea în care a ajuns opoziţiunea, pe deplin unită pentru a distruge, nu mai trebuie să fie tolerată de cătră naţiune.
Aşadar opoziţiunea este pe deplin unită nu pentru a susţine drepturile ţării la Dunăre, nu pentru a răsturna acest guvern pe care-l crede rău pentru ţară, opoziţiunea este unită pentru a distruge unitatea şi existenţa statului român, cu ajutorul inimicilor ţării.
Şi naţiunea nu trebuie să mai tolereze această stare de lucruri !
Şi notaţi că de astă dată fabula nu se adresează numai la conservatori, ci la întreaga opoziţiune.
Pe lângă această acuzaţie înfiorătoare sunt floricele ceea ce mai adaogă în urmă numai la adresa partidului conservator, când, răstălmăcind un articol în care se esprimă preocupări patriotice pentru descreşterea populaţiunii româneşti, scoate dintr-însul că noi am fi zicând :
„Jos dar Constituţia de la 1866, jos Unirea chiar, trăiască Regulamentul dinainte de 1859, trăiască dezunirea Principatelor!”
Această ineptă acuzaţie adresată partidului conservator, încă o dată, nu e nimic pe lângă acuzaţia infamă adresată opoziţiunii unite: că ea, cu ajutorul străinilor, voieşte să distrugă unitatea şi existenţa statului român !
Ce însemnează această acuzaţiune? Ce sunt aceşti oameni? Sub ce formă de guvern trăim? De unde şi pentru ce atâta neruşinare?
Căci aceste idei ne sunt cunoscute de mult; oricine a pus mâna pe un tractat de istorie ştie când şi de către cine s-au zis.
Acestea sunt ideile, acestea sunt chiar expresiunile cu cari cei mai neruşinaţi, cei mai nebuni cunducători ai Revoluţiunii celei mari a Franţei, aţâţând mulţimea, o precipitau ca să omoare pe adversarii lor.
Aşa vorbea Marat ca să împingă la asasinarea lui Ludovic al XVI [-lea]; aşa a vorbit Danton ca să asasineze pe prizonierii politici, aşa vorbea Robespierre ca să provoace omorul Girondinilor, a lui Danton şi al partizanilor lui.
Cu aceste idei s-a săvârşit toate măcelurile cari au acoperit de ruşine Revoluţiunea cea mare a Franţei şi cari au condus la moarte tot ce a avut Franţa mai inteligent şi mai patriot!
Dar toate acestea se petreceau în timp de anarhie, într-un timp în care discuţiunile dintre partide se terminau prin omoruri, în care pasiunile erau surescitate şi, dacă nu-l omorai tu pe adversarul politic, te omora el pe tine, timp în care domnea despotismul mulţimei.
Dar noi trăim, mulţumită lui D-zeu, în bună pace şi dezbaterile de la noi se termină, nu pe guilotină, ci în salele de alegeri.
Ce caută acest limbaj desfrânat în mijlocul unei societăţi liniştite? La ce extreme voiesc oamenii aceştia să conducă pe credulii lor partizani? Care este educaţia ce voiesc a face acestui popor? Ce idee vrea să dea lumii de această ţară?
Şi notaţi că oamenii cari vorbesc astfel sunt la guvern şi conduc ei destinele ţărei !
Sau trebuie să credem că aceşti oameni, lipsiţi de idei şi de cunoştinţe şi neştiind din politică decât practicele demagogiei franceze şi vorbele ei, sunt siliţi să le întrebuinţeze pe acelea, neavând altceva în creierii lor seci şi în inimile lor corupte?
Lăsăm opinia publică să răspunză la aceste întrebări şi să veştejească cum merită această răutate neruşinată.
Dar în sfârşit ce-a făcut opoziţia pentru a-şi atrage atâta urgie? Făcut-a ea cel puţin vreun fapt de natură a compromite ţara în afară? Făcut-a ea vreo mişcare de natură a zgudui guvernul înlăuntru?
Nimic din toate acestea !
Încă demult ziarele independente au atras atenţiunea publică asupra tratărilor ce se urmează în cestiunea dunăreană.
S-a zis că Austria, în contra prescripţiunilor Tractatului de la Berlin, voieşte să-şi ia pe seama sa poliţia Dunării de la Galaţi până la Porţile de Fier. S-a arătat că această dominaţie a Austriei pe Dunăre este contrarie intereselor noastre şi demnităţii noastre naţionale şi s-a afirmat că guvernul român nu înţelege importanţa cestiunei sau voieşte să fie prea condescendent cătră Austria, adăogându-se că lasă pe comisarul noastru fără, instrucţiuni în faţa pretenţiunilor Austriei.
Şi, cu toate aceste idei cari au îngrijat opiniunea publică, opoziţiunea nu a căutat să profite de această situaţiune, a păstrat tăcerea, ca să nu se amestece fără vreme într-o cestiune delicată, ca să nu creeze greutăţi guvernului.
Patriotismul ei a făcut-o condescendentă !
Dar iată că un membru autorizat al majorităţii, un vicepreşedinte al Camerii, ori d-l Chiţu, dă alarma!
El convoacă Camera întreagă, majoritatea şi opoziţiunea, şi le spune că un pericol mare naţional ne ameninţă. Altă Adunare, compusă de majoritate singură, s-a făcut şi acei ce au asistat la dânsele afirmă că guvernul n-a protejat îndestul interesele naţionale în această cestiune: el ar fi primit să se violeze, contra intereselor şi drepturilor noastre, Tractatul de la Berlin. Însuşi d-l ministru primar ar fi zis că cestiunea este în adevăr compromisă de guvernul trecut şi că va scăpa ce va putea.
Majoritatea dar a dat alarma şi cele mai grave acuzaţiuni contra guvernului s-a adus de către membri influenţi ai majorităţii şi de chiar preşedintele Consiliului.
Ce a făcut opoziţiunea?
Opoziţiunea s-a întrunit într-un local particular, pentru a se lămuri asupra cestiunii Dunării şi a hotărît atitudinea ce trebuie să ţie în această cestiune eminamente naţională.
Mai mulţi reprezentanţi ai presei au luat cuvântul şi toţi au fost de părere că în această privinţă, ca în toate celelalte cestiuni internaţionale, guvernul a arătat prea puţină dibăcie şi prea multă slugărnicie către străini şi s-a luat hotărârea de-a se cere de la guvern mai multă îngrijire pentru interesele cele mari ale ţării.
Şi pentru aceasta ziarul „Românul” [î]şi iese din minţi şi acuză opoziţiunea că voieşte să distrugă existenţa statului român !
Aceasta nu este de crezut!
Ce voieşte dar „Românul” cu reproducerea acestei acuzaţiuni tot atât de stupide pe cât de mişeloase?
Ştie el oare că în adevăr guvernul a fost slugarnic şi nedibaci în această cestiune aşa încât se teme că, de se va face lumină, opiniunea publică se va deştepta în fine şi-i va goni de la putere ca pe nişte oameni tot atât de proşti administratori pe cât de meşteri calomniatori?
Sau pregăteşte el vreo altă lovire ţării, vreo cerere de milioane or dezorganizarea justiţiei prin alegere?
Oricare din aceste ipoteze va fi cea adevărată este învederat că „Românul” simte trebuinţa să arunce pulbere în ochii lumii şi pentru aceasta n-are bătaie de cap să aleagă arma, căci el nu are decât una: calomnia !
Ori frica de-a pierde puterea şi câştigurile ce-şi asigură printr-însa le-a turburat minţile şi i-a făcut să turbeze, după espresia lor favorită, sau dorinţa de a turbura apa şi a pescui pe nevăzute, în ambele ipoteze se vede că scopul ce urmăresc este tot atât de vinovat pe cât e mijlocul ce întrebuinţează pentru a-l atinge!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII