Abia apucarăm să zicem că în principiu conservatorii nu sînt contra răscumpărării şi îndată atît „Românul” cît şi organul personal al marelui om de stat s-acăţară de acest pai pentru a deduce monstruozitatea că aprobăm proiectul de răscumpărare. Milă de silă şi dor de zor, adecă, vrem nu vrem, ne apucă d-lor pe dinainte şi ne spun că voim chiar proiectul cum este el.
Să ne permită însă atît organul agenţilor ruseşti cît şi acela al marelui om de stat să le spunem că una e una şi două fac mai multe. Pentru răscumpărare în principiu a fost cabinetul Lascar Catargiu, ba dacă marele om de stat d. Vasile Boerescu va binevoi a-şi aduce aminte cauza pentru care cinstit d-sa a ieşit din cabinet, atunci organul marelui om de stat va vedea lesne c-a zburat pentru că d-sa voia să facă din răscumpărare un gheşeft, ceea ce bătrînul Lascar Catargiu nu voia cu nici un chip.
În fine, ce mai la deal la vale, lucrul stă astfel. Sub cabinetul Catargiu încă acţionarii, amăgiţi şi ei de d. dr. Stroussberg şi de Pătărlăgenii şi Costineştii noştri, precum era amăgit şi poporul românesc, şi încărcaţi de multele datorii ce au trebuit să le contracteze pentru a mîntui drumurile de fier, propun guvernului conversiunea acţiilor în titluri de ale statului şi trecerea drumului de fier în proprietatea statului. Conversiunea făcută în mod echitabil, adică purtînd acţionarii pierderile rezultate din călcarea contractului, putea să fie bună pentru ţară, nu din cauza foloaselor materiale, cari, fiind tranzacţiunea dreaptă şi echitabilă, nu puteau fi însemnate, ci din cauza folosului moral că statul, devenind proprietar al drumului de fier, ar fi deschis calea la o mulţime de lume de a noastră să-nveţe lucruri practice, şi cu temei, să se ocupe de şine şi maşine cu vapor în loc de pişecherlîc politic şi blagomanii nesărate de gazetărie.
Adică lucru cinstit era din capul locului şi nici putea să fie altfel de vreme ce un om de ţară, care nici nu-i advocat măcar, avea s-o puie la cale.
Nu asta însă era părerea marelui om de stat.
Repede fondează Banca de Bucureşti cu scopul anume de a cumpăra d-sa acţii şi de a le vinde statului apoi cu 300 la sută cîştig, fiind marele om de stat ministru de esterne.
Atunci i s-a dat să înţeleagă, c-un cusur subţire nu-i vorbă, căci marele om de stat e dintre obrazele subţiri cari se ţin cu cheltuială că nu poate fi şi Bancă de Bucureşti şi ministru totdeodată, de aceea să aleagă între două.
D-sa a preferat apoi Banca de Bucureşti şi a trecut în opoziţie. Din momentul în care ca ministru şi gheşeftar totodată nu mai putea face răscumpărarea, erau compromise libertatea, naţionalitatea şi toate celelalte substantive abstracte.
De acolo- du reste datează formarea centrului ca grup deosebit politic, a cărui existenţă nu se justifică prin nimic. Logic vorbind înţelegem pe roşii: oameni cari n-au nimic, sau săraci sau scăpătaţi, cari vor să facă avere prin mijlocul statului. Aşa de es. d. Fleva e geambaş de cai, arendaş neplătitor a mai multor moşii ale statului, deschide biurou de împămîntenire şi vrea să se facă şi ministru. Rezon! De ce să nu fie? Nu e de ai noştri? Nu e din popor? E un punct de vedere pe care-l dezaprobăm, dar îl înţelegem logic vorbind.
Dar Centru? Ce-nsemna Centru?
Daca erau oameni cinstiţi n-aveau decît să se facă conservatori, dacă erau oameni de treburi n-aveau decît să se facă roşii şi lucrul era limpede.
Ne pare rău că o frază fără cuprins putea să exerciteze o atracţiune oarecare asupra unor tineri pe cari se vede că organizaţia actuală a societăţii europene i-a influinţat. E un principiu conservator pe care voim să-l amintim tinerilor români: fără muncă şi merit adevărat nu există înaintare adevărată. Nu luaţi de model pe acei pehlivani cari, fără umbră de merit ade vărat, îşi fac din instituţiuni o scară pentru a aduna avere şi a ajunge la ranguri. Acei pehlivani fără de suflet vor aduce societatea la desperare, vor face-o sau estrem reacţionară, ceea ce nu e bine, sau anarhică, ceea ce asemenea nu e bine. Amîndouă stările acestea sînt barbare, esclud orice cultură, orice civilizaţie. Nu este ştiinţa psicologiei atît de înaintată încît să vă garanteze victoria pehlivanilor. Oamenii sînt împărţiţi prin predispoziţiile lor morale în două: în optimişti şi pesimişti. Optimiştii vor căuta să imiteze pe pehlivani, pesimiştii se vor revolta în contra tiraniei minciunii şi pişicherlicului. Şi aceşti din urmă, deja foarte numeroşi în societatea noastră, sînt aceia de cari orice pehlivan cată să se teamă.
Din norocire Centrul n-a ţinut decît de joi pînă mai apoi, încît azi nici nu i se mai aude de nume. Afară de d. Boerescu şi împărţitorul „Presei” nu mai exista alţi membri ai Centrului.
Aşadar, ca să nu ne uităm vorba, Banca de Bucureşti a fost mofluză ca nepusă în masă. De-acolo centru”, de-acolo unirea cu roşii, cu cari totul e cu putinţă, de-acolo „naţionalitate, libertate, dreptate” în „Românul” care, în loc de „Luminează-te şi vei fi”, ar fi trebuit să înscrie maxima d-lui Buescu: „Mai aproape dinţii decît părinţii”.
De aceea noi, în principiu pentru răscumpărare, facem din răscumpărare o cestiune de încredere.
Am avut deja Banca de Bucureşti în Consiliul de Miniştri, nu mai voim s-o vedem şi astăzi. Conservatorii au avut întîi
„răscumpărarea”. în programa lor, încît noi sîntem naşii şi „naşul botează, naşul cutează”.
O spunem deci din esperienţă că e gheşeft la mijloc, gheşeft infect, gheşeft a la Banca de Bucureşti.
Cel mai mare rău din toate e că statul nu devine proprietar al drumurilor de fier, ci împarte acest titlu cu mii de acţionari cari vor pretinde ca să li se plătească anuităţile nouăzeci de ani de-a rîndul, încît de mai nainte va fi pricină de gîlceavă între statul român şi acei acţionari cari nu vor voi să-şi preschimbe acţiile pe titluri de ale statului. Aceşti acţionari vor veni totdauna înarmaţi cu teşcherele nemţeşti de protecţie extraordinară, fiecare din ei va fi statul german personificat şi nu ne vom putea mocarisi de ei pentru că îndărătul lor vor fi un milion de baionete şi principele de Bismark pe deasupra.
În discuţiunea aceasta „Presa” ne adresează următoarele cuvinte bine simţite:
Combaterea lor nu are de ţintă proiectul supus Corpurilor legiuitoare şi guvernul propuitor. În această privinţă ne place a recunoaşte francheţa ziarului „Timpul”, care declară că este în principiu pentru răscumpărare, adăogînd cîteva rînduri mai jos că nu are însă încredere în cei însărcinaţi cu această operaţiune. Declaraţiunea este, o repetăm, plină de o sinceritate de care sîntem fericiţi a lua act; se va şti astfel de ce acest ziar combate proiectul răscumpărărei în coloanele sale, precum se va şti totdodată de ce oratorii cari aparţin partidului reprezentat prin acest organ combat proiectul în Corpurile legiuitoare; va rămînea numai ca naţiunea să aprecieze un partid care îşi face o armă pentru combaterea guvernului dintr-o cestiune eminamente naţională, de care depinde dezvoltarea economică a ţă rei şi uşurarea finanţelor sale.
După şirurile noastre de faţă organul marelui om de stat ştie de ce am pus cestiunea de încredere înainte de toate. Precedentul frumos al Băncii de Bucureşti ne face într-adevăr să nu dăm crezare argumentaţiunii încifrate a guvernului, pe care voim s-o descifrăm ca să nu iasă din ea negustoria lui Nastratin. Pe lîngă statul proprietar rămîn ca proprietari toţi aceia cari vor prefera a-şi ţinea acţiile şi a-şi lua dividentele în curs de nouăzeci de ani. Aceşti oameni vor putea fi membri în adunarea generală, membri în reprezentaţiunile acestor adunări, c-un cuvînt vor avea parte la toate: şi din coş grăunţe şi din făină parte şi din traistă merinde, adecă cuiul lui Pepelea în casa românului.
Dar numai acestea sînt inconvenientele? Nu mai departe decît acum un au, „Românul”, acuma aprig susţiitor al răscumpărării, scria pe atuncea următoarele:
Printr-o construcţiune deplorabilă şi printr-o administraţiune prea adesea nenorocită, societatea acţionarilor a reuşit a-şi atrage procese care se urcă pînă astăzi la o sumă fabuloasă. Pretensiunile formulate pînă astăzi numai în contra Societăţei se urcă, ni se spune, la peste 25 milioane şi în fiecare zi nasc noi procese, noi pretensiuni de milioane.
Aceste procese sînt de trei categorii.
Întîi, procesele de espropriare, care se urcă la cîteva milioane şi se pierd toate de Societate. La finele anului trecut Societatea a pierdut un asemenea proces de peste 500000 lei ce-l avea cu oraşul Severin.
Vin apoi procesele cu subintreprenorii din timpul construcţiunii, procese care iarăşi se urcă la o sumă foarte însemnată.
În categoria cea mai grea intră în fine procesele de inundări. Cîteva cuvinte de lămurire sînt neapărate în privirea acestei ultime categorii de procese. În timpul construcţiunii se cercau pe mai multe puncte ale liniei rembleuri însemnate, spre a da căiei panta trebuincioasă. Aceste rembleuri treceau în unele locuri prin cîmpii supuse revărsărilor de ape. Guvernul, care trebuia să aprobe planurile liniei, n-a voit să autorize rădicarea acelor rembleuri decît cu condiţiunea de a se face podeţe la distanţe scurte, spre a permite răpedea scurgere a apelor, deoarece altfel, la fiecare inundare, rembleurile ar fi fost ca nişte zagazuri ce ar fi oprit apele şi ar fi adus mari pagube p roprietăţilor învecinate. Direcţiunea societăţii n-a voit însă a ţinea seamă de ordinile guvernului şi a rădicat rembleurile fără a face toate podeţele de scurgere cerute. Atunci guvernul, prin adresă formală, a declinat orice responsabilitate, declarînd c ă toate daunele ce ar rezulta din refuzul societăţii de a se conforma cererilor lui vor privi pe Societate, adică fondul de construcţiune, iar nicidecum venitul esploatării. Ceea ce prevăzuse guvernul nu a întîrziat a se întîmpla. Mii şi mii de pogoane fură inundate din cauza rembleurilor liniei ferate şi proprietarii, păgubiţi şiruri întregi de ani, începură a intenta Societăţii procese, cerînd despăgubiri nenumărate, cum se face în asemeni ocaziuni. Aceste procese sînt cele mai grele pentru fondul construcţiunii şi, ceea ce este şi mai grav, Societatea le pierde regulat pe toate, cum pierde şi pe cele din celelalte două categorii.
Pretensiunile rădicate în contra Societăţii sub această formă se urcă pînă astăzi la multe milioane şi nu se ştie unde se vor opri. Sentinţele date de tribunale asupra acestor pretensiuni stipulează anume că despăgubirile se vor plăti din fondul de construcţiuni, adică din averea proprie a Societăţii.
Situaţiunea Societăţei căilor ferate s-a agravat dar foarte mult din punctul de vedere material de anul trecut, de cînd s-au început
negocierile de răscumpărare pînă astăzi.
Iată dar că „Românul” de acum un an arată ce fel de cestiune este cea eminamente naţională de care depinde dezvoltarea economică a ţării şi uşurarea finanţelor sale, după cum se rosteşte „Presa”.
De aceea considerînd elementele din cari sînt compuşi roşii şi împrejurarea agravantă a fostei Bance de Bucureşti- repetăm că facem din încredere cestiunea principală. Răscumpărarea, ieri rea şi azi bună, nu prea încape în mintea omului. Apoi mai ştim că nici diavolul biserici face, nici roşii au adus vrun bine în ţara aceasta, încît îndărătul răscumpărării s-ascunde, după chiar opinia d-lui Dim. Sturza, propuitorul, un dezastru financiar.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X