Puţini, şi anume aceia cari se ocupă cu istoria patriei ştiau povestea romantică a lui Iacob Eraclid Despot, a unui aventurar atît de fin încît a fost în stare să facă pe un om serios precum era Carol V, împăratul, să-i întărească un arbore genealogic al cărui începători sînt însuşi bătrînul Jupiter, zeul zeilor din Olimp, şi muritoarea Alcmene. E drept că Jupiter însuşi nu figurează în arborele genealogic, dar e pus ca începător al neamului ilustru al Eraclizilor un erou al Iliadei lui Omer, Tlepolem, fiul lui Ercule, deci nepot de fiu al lui Jupiter, care, oştindu-se împreună cu ceilalţi elini asupra Troadei, a fost omorît de Sarpedon, asemenea un fiu al lui Joe şi al Laodameei.
Astfel începutul istoriei lui Iacob Eraclid Despot se petrece sub zidurile Troadei între descendenţii direcţi ai lui Jupiter, iar sfîrşîtul în Moldova sub buzduganul lui Tomşa, după cronică, sub pumnalul lui Ciubăr Vodă, după dramă.
Varga magică a poetului ne face să ne trezim în adîncul vremilor trecute, în timpul cînd uriaşul trunchi al neamului Muşatin, în a cărui umbră Moldova crescuse mare şi puternică, era suplantat prin figura îngrozitoare a lui Petru Stolnicul sau Alexandru Lăpuşneanu după cum se numi el singur.
Într-adevăr rău trebuie să fi căzut Moldova dacă după moartea celui din urmă Muşatin Ştefan VII, care avea încă o oaste de 40000 de oameni Alexandru Lăpuşneanu n-a mai putut rezista nici mercenarilor lui Despot. Deodată cu stingerea dinastiei moldoveneşti, ale căreia drepturi nu le mai moştenea decît o femeie, Ruxandra, doamna lui Lăpuşneanu, s-a stins şi puterea vestitului regat al Moldovei, încît reizbucnirea timpilor eroici sub Ionaşcu Vodă nu e decît cea din urmă revînviere a vechiului foc de vitejie care inspirase atîta temere marilor puteri dimprejur.
În acei timpi deci în care, după căderea dinastiei legitime, începuse o adîncă discompunere socială, ne duce muza lui Alexandri, care-şi alege drept obiect pe cel mai romantic tip de vînător de coroană, care, c-un închipuit arbor genealogic în buzunar, c-o închipuită înrudire cu neamul Muşatin, cu închipuite drepturi la tron, ajunge să răstoarne pe Vodă Lăpuşneanu. Drama lui Alexandri ne aduce deci înaintea ochilor pe Lăpuşneanu însuşi, pe Doamna Ruxandra, pe aprigul Tomşa, pe Vornicul Moţoc şi ne pune pe pămîntul sfînt al străvechei Suceve.
Suceava! E drept că acelaşi rîu al Sucevei curge la aceeaşi poală de deal şi astăzi, dar castelul vechilor Domni e o ruină, biserica Mirăuţilor chiar şi strămoşii generaţiei actuale o ştiu tot ruinată ca o moaşte de piatră din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe uliţele acelui oraş, mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de cîte-o piatră de mormînt, care serveşte drept pavaj. Şi, ca un semn ce mult le prieşte românilor constituţia şi liberalismul modern, acolo unde se sfătuiau odinioară pîrgarii şi şoltuzul Sucevei dezbat azi în limba nemţească consilieri jidani, iar sucevenii înşişi aleg astăzi în Parlamentul din Viena, cu voturi cumpărate pe bani, pe evreul Offenheim, atît de cunoscut prin onestitatea manipulaţiunilor sale financiare. O tempora, o mores!
Poemul dramatic al lui Alexandri face să răsară înaintea ochilor sufletului nostru o epocă de decadenţă deja, dar în care se iveau încă, ca nişte copaci străvechi, acele frumoase şi nobile nume cu-a căror încetare românii au încetat de a fi mari.
Despre dramă însăşi puţine avem de spus. E fără nici o contestare drama cea mai bună care s-a scris în limba noastră, plină de acţiune, ici de puternice, colo de gingaşe simţiri, dar, pe deasupra tuturor calităţilor acestora, versul şi limba privighitorii de la Mirceşti răpeşte auzul şi simţirile. Chiar dacă n-ar exista figuri dramatice atît de genial desemnate ca aceea a lui Ciubăr Vodă, cu atît de energice conture ca aceea a lui Tomşa, ar fi de ajuns ca farmecul neînvins şi pururea învingător al limbei lui Alexandri să răpească pe auditori. Şi dacă caracterul lui Despot chiar e mai mult o figură de roman decît de dramă, el totuşi, prin complicaţiile la care dă loc, face să răsară toate caracterele celelalte ale dramei.
Pe lînga energia rară a pasajelor dramatice, înălţimea şi dulceaţa pasajelor lirice ale dramei fac din acestea nişte adevărate
pietre scumpe ale literaturii române. În aceste pasaje s-aud glasurile luncii de la Mirceşti şi se pare c-auzi
„Pe ale îngerilor arfe lunecînd mărgăritare”.
Astfel cel mai fericit şi mai mare reprezentant al generaţiei trecute adaogă în fiece an cîte o nouă coroană de laur la gloria sa crescîndă şi creşte el însuşi prin pustiul intelectual dimprejurul lui, ca şi copaciul bătrîn din legenda sa Ţepeş şi stejarul care
„Cu cît pustiul creşte în juru-i şi el creşte”.
Despre jocul actorilor nu putem asemenea vorbi decît cu laudă. Au făcut tot ce le-au stat prin putinţă ca să interpreteze cît de bine pe un autor care e drept că e un uriaş alături de ei.
Pe lîngă silinţele vrednice de toată lauda a unor tineri cu talent adevărat s-au adaos apoi şi o deosebită îngrijire în înscenare, în învăţarea rolurilor, în ensemble, încît ni s-a dat dovada că îndată ce toţi actorii îşi ştiu rolurile bine pe dinafară şi mişcările pe scenă stau în strînsâ legătură, chiar o piesă cît de grea se poate juca fără a se pierde prea mult din intenţiile autorului. Nu în acelaşi grad ne-au plăcut reprezentantele rolurilor femeieşti. Mijloacele fizice ale domnişoarelor cari au jucat în această piesă sînt insuficiente pentru reprezentarea unor situaţiuni tragice.
Costumele erau splendide, iar decorurile de căpetenie, cari au servit întîi la reprezenta rea Curţii lui Neagoe Vodă Basarab, sînt, precum se ştie, executate sub îngrijirea artistică a d-lui Odobescu şi reprezintă arhitectura bizantină astfel cum ea e păstrată în biserica de la Curtea de Argeş şi în alte monumente ale veacului nostru de mijloc. Ele sînt splendide.
Dar, în sfîrşit, orice obiecţiuni am avea de făcut, ele cată să înceteze faţă cu întregul artistic răsărit din lucrarea măreaţă a autorului şi din jocul îngrijit al actorilor.
După cît auzim reprezentaţia de miercuri a dramei Despot Vodă s-a făcut nu numai în urma unei cereri generale a publicului, ci şi a unei dorinţe deosebite a M. S. R. Doamnei, care a onorat spectacolul cu prezenţa sa. Înălţimea Sa regală aflîndu-se încă în străinătate arătase cel mai viu interes pentru scrierea marelui poet, care face epocă în istoria teatrului naţional.
Epocă da, însă o epocă atît de izolată ca şi însuşi Alexandri în timpul de faţă, căci, precum nimeni nu s-a aflat în trecut care să se poată asemăna cu el, viitorul, judecîndu-l după capetele de azi, promite şi mai puţin de-a produce urmaşi cari să umble pe cărarea săhastrului de la Mirceşti.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X, Pag. 362