Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
(Schiţă istorică – Vechimea antagonismului între slavi şi albaneji. – Invaziunea turcească şi învingerea lui Ivan Cernoievici. – Cucerirea Muntenegrului de cătră Suleiman Paşa. – Chior Mehmed. – Familia Buşatlia. – Eroul albanez Cara Mahmud. – Bătălia de la Cruşa. – Încercări franceze de cucerire. – Ridicarea şi moartea lui Mustafa). „Gazeta generală” din Augsburg arată că antagonismul între albaneji şi slavi nu e atît de nou precum s-ar părea la prima vedere, ci că, din contra, se întemeiază pe o istorie de sute de ani. Antagonismul datează din timpul invaziunii turceşti, din jumătatea a doua a secolului al XV[-lea], timp în care la noi domnea Ştefan cel Mare.
Cînd Cernoievici, „Domn de Zeta”, stăpînea din înfloritoarea sa rezidenţă Jabliac, viu departe de lacul Scutari, ginţile albaneze avură cele dentîi dispoziţiuni duşmănoase faţă cu slavii.
Vecinătatea ginţilor slave de munte nu le venea la îndemînă albanejilor; turcii, la intrarea lor, aflară în ei nişte aliaţi naturali, deşi nu era în tradiţiile cuceritorilor osmani de-a încheia alianţe cu popoare creştine. Dispoziţia favorabilă a turcilor pentru albanejii de nord, cari pe atunci erau toţi fără escepţie catolici şi cari prin interregnul veneţian intraseră în relaţiuni diferite cu străinătatea, se distinge din capul locului prin următoarea particularitate: turcii ar fi preferat de-a-i supune pe albaneji sub acelaşi jug aspru la care-i supusese pe slavi; dar ginţele muntene respinseră cu atîta energie orice tentativă de cucerire a noilor lor adversari încît, de voie, de nevoie, turcii au căutat să renunţe la supunerea lor.
Astfel, în chiar timpul invaziunii turceşti, plaiurile albaneze dintre Drin şi lacul Scutari au ştiut să-şi cîştige o neatrînare oarecare, pe care generalii osmani n-o recunoşteau formal, dar pe care o admiteau în mod tacit.
Acestea s-au întîmplat tocmai acum patru sute de ani.
În anul 1479 o oştire turcească de peste 70 000 de oameni a luat cu asalt cetatea Scutari, apărată eroic de Atonio Loredano, patrician din Veneţia, şi Ivan Cernoievici. După catastrofa aceasta, ginţile se-ntoarseră în plaiurile lor de munte: sîrbii în asprele înălţimi spre nord de lacul Scutari, albanejii în munţii despre sud de acest lac. Din timpul acesta datează domnia strîmtă a apărătorilor Serbiei mari, risipiţi în cîteşipatru părţile de cătră osmani, aproape pururea învingători, de la bătălia din Cîmpul-Mierlei (Cossovo), începînd şi trecînd prin toate evenimentele războinice cari i-au urmat; o domnie al căreia teritoriu era aproape identic cu acela al Muntenegrului înainte de evenimentele celor din urmă ani. Astfel Muntenegrul e o rămăşiţă a vechiului regat sîrbesc.
•
Însă nu toate ginţile din Albania de nord au rămas pe lîngă religia lor veche.
Acelea dintre ele cari, asemenea bosniacilor şi herţegovinenilor, voiau să tragă un folos din invazia străină, după ce s-au convins că n-o mai pot înlătura au trecut la moametanism şi, îndată după retragerea slavilor, albanejii de nord dispuneau deja de domni feudali de naţionalitatea lor, dar de lege moametană. Ţinuturile odinioară slave, Zeta, Jabliac şi Podgoriţa, fură întrunite într-un singur ţinut şi date pe mîna unui guvernator moametan. E un detaliu demn de comunicat că acest guvernator nu era nici turc, nici arnăut, ci… bosniac. Se pare că generalii sultanului Mehmed ştiau să apreţieze adevărul că cea mai bună garanţie pentru a exercita domnia asupra unor popoare supuse este de a o exercita prin… renegaţi. În Bosnia sistemul s-a dovedit a fi practic de tot, în Albania de nord el a fost încercat conform esperienţelor făcute.
Pe locuitorii Muntenegrului actual îi stimula însă tocmai împrejurarea aceasta. Cel întîi „vlădică” (episcop), căpetenie şi religioasă şi politică, organizase plaiurile munţilor, iar unde astăzi e capitala Ţetinie, se întemeie o mănăstire ca reşedinţă. Muntenegrenii începură ofensiva. An cu an, deceniu cu deceniu, slavii irumpeau în ţinuturile ocupate de turci.
Ei părăduiră Herţegovina, Rascia (ţinutul Novibazar) şi cercetară des locurile pe unde fuseseră aşezaţi din amîndouă laturile rîului Sem, pentru a face stricăciuni inamicului. Două secole continuară aceste acte de duşmănie, faptele cetelor muntenegrene. În anul 1490 (sau 1480) au început, la 1690 fură pentru prima oară reprimate.
După ce cetele muntenegrene întinseseră agresiunea lor nu numai asupra osmanilor, ci şi asupra albanejilor, cari trăiau împăcaţi cu supremaţia străină, toată Albania de nord fu cuprinsă de-o intensivă pornire războinică.
Suleiman Paşa, care comanda pe atunci la Scutari, crezu c-a sosit timpul pentru a năvăli cu o armată tare şi bine organizată în Muntenegru. După o apărare desperată a muntenegrenilor, toată ţara lor, afară de ţinutul Calunsca, căzu pe mîna osmanilor şi în Ţetinie Soleiman Paşa îi judecă cu asprime pe rebeli. Însă generalul turc viu puse mare preţ pe victoria lui. El se mulţumi cu jurămîntul de supunere către sultan al locuitorilor şi cu obligaţiunea lor necondiţionată de-a plăti capitaţia. El părăsi după scurt timp ţara.
Abia însă apucase să plece armata de ocupaţie şi turburările începură din nou.
Vlădica, care se retrăsese cu rămăşiţele partizanilor săi la Nieguş (lîngă marginea austriacă mai sus de Cattaro) în ţinutul muntos Catunsca şi care nu recunoscu nicicînd dominaţiunea turcească, [î]î dădu în curînd de lucru. El răzvrăti nahiile Riecica, Cermniţa şi Lieşansca, ameninţă Podgoriţa şi Şabliac şi irupse în plaiurile muntene despre răsărit ale albanejilor.
Spre norocul vlădicei, în locul energicului Suleiman Paşa urmase un guvernator foarte pacinic, anume Chior Mehmed, membru al unei puternice, binevăzute şi influente familii feudale albaneze, numită Buşatlia. Acesta a fost cel dentîi guvernator scutariot care şi-au manifestat naţionalitatea, deşi nu activ, ci pasiv, lăsînd pe agalele din Podgoriţa, Şabliac şi Spuci, slavi maometani, la discreţia adversarilor lor. Iubirea de pace a lui Chior Mehmed n-a rămas fără influenţă asupra muntenegrenilor şi avea un înţeles bun. Aceştia încetară de a supăra graniţele albaneze şi-şi aleseră un nou teren de acţiune. Acest teren era Herţegovina, unde domnia turcească era neputincioasă, unde rezistenţa intensivă a creştinilor dădea un cîmp larg activităţii cetelor muntenegrene. Chior Mehmed, mulţumit se vede de această schimbare a lucrurilor, se ocupă fără încetare cu lucrări pacinice, făcînd drumuri şi poduri, clădind în Scutari o giamie frumoasă după modelul moscheei Nuri- Osmanié din Constantinopol. Albanejilor nu le convenea însă deloc pasivitatea aceasta, încît micii boieri feudali [î]şi ridicară capetele tot cu mai multă sumeţie în Albania de nord.
Aproape fiecare căpetenie de ginte exercita în numele sultanului drepturi de suveranitate şi toată ţara se risipi în mici state în miniatură.
•
Atunci muri Chior Mehmed.
Urmaşul său a fost tot din familia Buşatlia, anume Mahmud, supranumit „Cel Negru”, Cara Mahmud. Tradiţiunea albaneză a păstrat aproape intactă imaginea acestui om estraordinar. Sînt cam o sută de ani de atunci de cînd Cara Mahmud deveni domn feudal în Albania de nord. Ambiţia lui îi inspiră de timpuriu ideea de-a se proclama independent de Poartă şi Domn suveran al Albaniei. Dar pentru aceasta îi trebuiau braţele tuturor şi ţara era despărţită în nenumărate partizi. El căută mai întîi să cîştige cu binele pe căpeteniile neamurilor pentru planurile sale, dar, neizbutind întru aceasta, îi împresură pe rînd cu război pe agalele şi beii din Giacova, Prisrend, Ipec, Tirana, Cravaia ş.a.m.d., supunîndu-i cu puterea la voinţa sa de fier. De ce soi trebuie să fi fost acest om se vede din împrejurarea că toate căpeteniile învinse, după o scurtă răzgîndire, îi promiseră ajutor necondiţionat, după care Cara Mahmud putea uşor să-şi realizeze planurile. Nimic nu impunea însă albanejilor mai mult decît modul în care Cara Mahmud obicinuia să răzbune injuria. Tradiţia albaneză zice că un locuitor din Scutari căpătă odată în Priştina o pereche de palme. Cum auzi Cara Mahmud despre aceasta, îl trase pe cel pălmuit la răspundere, cum de- a suferit în linişte asemenea batjocură; apoi năvăli cu oştire asupra Priştinei şi o făcu asemenea pămîntului. Iată cum stăpîneau acum o sută de ani Domnii feudali în împărăţia padişahului.
Pentru a înţelege mai bine întreprinderile ulterioare ale lui Cara Mahmud cată să premitem cîteva observaţii de natură administrativă. După cucerirea jumătăţii apusene a Peninsulei Balcanice, Poarta a creat o împărţeală în provincii conformă cu stările etnografice. Tot pămîntul cu locuitori slavi l-au unit cu Bosnia, încît marginea administrativă a Bosniei ajungea pînă aproape de lacul Scutari. Muntenegru se număra asemenea la Bosnia, ca teritoriu nepacificat. Această împărţeală administrativă nu-i convenea însă deloc lui Mahmud, căci [î]i lua ocazia de-a se răzbuna asupra Muntenegrului, adecă de-a năvăli asupra ţării. După sistemul feudal de pe atunci ar fi trebuit să ceară permisiune de la vizirul din Bosnia, ceea ce nu-i convenea nici ambiţiosului albanez, ceea ce din gelozie nu i-ar fi permis nici vizirul bosniac. Mahmud se adresă direct la Stambul; dar cererea lui fu respinsă. Atins de aceasta, chemă pe albaneji la arme şi luă repede poziţiile de la graniţă: Podgoriţa, Spuci şi Şabliac. Apoi pătrunse biruitor prin Muntenegrul întreg pînă la Nicsici şi Colaşin, pe cari le incorporă cu posesiunile sale, Mahmud Paşa se-ntoarse la Scutari, după ce lăsase în locurile cucerite, între cari Gusinie şi Plava, autorităţi albaneze – sau mai bine zicînd autorităţi turceşti de naţionalitate albaneză.
Aci se sfîrşi răbdarea Porţii. Ea ceru categoric de la Mahmud să restabilească vechea ordine a lucrurilor, la ceea ce albanezul nu se supuse ; aceasta cu atît mai puţin cu cît toate neamurile albaneze, moametane şi creştine, înaintea tuturor războinicii miridiţi, se declarară în favorul lui. Pînă şi locuitorii Albaniei Inferioare, cari nu se prea învoiau bine cu fraţii lor de la nord, împărtăşiră cu ei furoarea naţională redeşteptată, deşi nu primeau necondiţionat tendinţele lui Mahmud.
Poarta se mişcă. O armată împărătească comandată de Zeherin şi de Ceauşoglu apăru la 1729 înaintea oraşului Scutari. Bătut la cîmp limpede, Cara Mahmud adună puteri nouă împrejurul său, căci mai cu seamă neamurile catolice de la munte îi veneau în cîrduri în ajutor; cu aceştia irupse din castelul Scutari şi din oraş şi bătu cu totul oştirea împărătească.
Steaua lui Cara Mahmud ajunsese în zenit.
Declarat rebel din partea Porţii, el rupse orice relaţii cu aceasta, pînă ce un incident neaşteptat dete lucrurilor o altă faţă.
Muntenegrenii credeau că tocmai acum, cînd albanejii s-au lăpădat de domnia turcească, ar fi sosit timpul de-a reapuca vechile lor tendinţe de neatîrnare şi intrară în luptă.
Acest moment e foarte însemnat pentru relaţiunile albaneze-muntenegrene.
Pentru prima oară s-a întîmplat acum că muntenegrenii atacară autorităţile şi trupele albaneze de la graniţă, cari luaseră locul celor bosniace.
Un strigăt de răzbunare trecu prin toată Albania, de la Sem şi pînă la Şcumbri, de la Priştina pînă la Durazzo.
Mahmud însuşi ceru graţie la Stambul şi o primi cu condiţia de-a face cu Muntenegrul tabula rasa. Şi mijloacele nu-i lipseau într-adevăr.
În cel mai scurt timp adună o oştire de 30 000 oameni şi o gardă a sa proprie de 700 de albaneji nobili din neamurile muntene. Însă, în acest moment suprem, îl părăsi pe bătrînul general raţiunea militară.
Fără un plan de campanie bine stabilit. . . el năvăli cu cetele nedisciplinate, orbite de sete de sînge, în Muntenegru şi, în strîmtoarea de la Cruşa, fură împresuraţi şi nimiciţi cu totul. Părăsit de toţi oamenii săi, bătrînul leu se luptă mult timp
cu cei 600 de scutarioli aleşi contra unei grozave mulţimi. Toţi căzură pîn’la cel din urmă. Albanejii îşi aflaseră Thermophylae al lor. Nici unul din cei aleşi nu-şi revăzu patria. Cîrdurile cele mari însă, risipite, întorcîndu-se în Albania, răspîndiră vestea de spaimă din munte-n munte, din vale-n vale.
Această bătălie de la Cruşa a fost cea mai mare, mai sîngeroasă şi mai fatală bătălie care a avut loc vreodată între muntenegreni şi albanezi.
•
De aci rămase cîmpul liber pentru represalii de tot feliul.
În timpul interregnului francez din Dalmaţia trupe franceze au încercat a intra în Albania, însă şi albanejii creştini şi cei moametani se opuseră invaziunii. Neamurile creştine nu voiau să se lepede de domnia turcească. Ei voiau să rămână albaneji. Slaba dominaţiune turcească era, după instinctul lor politic, mai favorabilă tendinţelor lor de neatîrnare decît puternicul regim napoleonian.
Urmaşul lui Cara Mahmud, Ibrahim, nu intervenea deloc în certurile sîngeroase ce le aveau cu muntenegrenii. După moartea lui Ibrahim veni iar un membru din familia Buşatlia în scaunul de guvernator la Scutari. Acesta era
Mustafa Paşa. El se-nsufleţi curînd de ideile lui Cara Mahmud, dar n-avea calităţile predecesorului său. După războiul turco-rusesc de la 1828-1829 Mustafa se proclamă independent, şi anume la 1831; dar o armată condusă de marele vizir Reşid Paşa îl bătu la Banana şi, refugiindu-se la Scutari, fu prins şi decapitat.
Schiţa istorică de faţă ne arată ce străvechi e antagonismul între muntenegreni şi albaneji, apoi ne dovedeşte că la poporul albanez confesiunea religioasă nu decide nimic şi că pentru interese naţionale aleargă şi moametan şi creştin sub acelaş drapel fie contra slavismului, fie contra autorităţii Porţii.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI