Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Dalta viguroasă a lui Victorien Sardou sculptează, artistic mai mult decît poetic, o scenă foarte mişcătoare de zdruncinarea fericirei omeneşti cauzată din conflictul principiilor religioase. Asemenea subiect se potriveşte bine pentru un public deprins la lupta seculară a dogmelor, la o luptă care a lăsat urmele cele mai adînci pînă şi în caracterul său, căci ea, reproducîndu-i o parte din a lui proprie viaţă şi punîndu-i înainte rănile de cari însuşi sîngeră, taie oarecum în carne vie şi este în stare să pună mintea în fierbere şi să-l zguduie pînă în rărunchi. Dar, dacă scoţi acest tablou mişcător din privazul său firesc şi-l aşezi în faţa unei societăţi care nu e oţelită prin frămîntările religioase, în care controversele filozofice găsesc puţin răsunet şi vorbele credinţei se rostesc fără pătrundere, fi-va oare şi atunci un izvor puternic de emoţiuni sufleteşti? Nu; pentru că fiecare trăsătură măiastră, fiecare argument ascuţit se pierde în deşert, nu are pe cine să atingă, sau atinge fără să pricinuiască durerea ori compătimirea ţintită.
Un singur exemplu. Anglicana, am putea zice puritana Lea Henderson, rezistă asediilor amoroase, cu cea mai cumplită îndărătnicie, şi se exprimă undeva cam în felul acesta: „Eu sînt creştină, şi, pînă ce nu voi trece prin biserică, nu mă voi considera ca soţia ta”. La aceste cuvinte publicul nostru aplaudă. Bine! Însă de ce? Iată de ce: fiindcă uită care este preocupaţiunea adevărată a autorului cînd el pune aceste cuvinte în gura domnişoarei Henderson; fiindcă acele cuvinte, în loc să deştepte – precum vrea autorul – idei revoluţionare şi antireligioase, nu deşteaptă, într-un public de alte datine, de alte moravuri, decît aceea ce s-a deprins a admira el în acele cuvinte, potrivindu-le cu situaţiunea lui, şi anume că foarte bine zice Lea Henderson. Acolo însă unde aceste cestiuni se agită cu mai mult interes pare-se că publicul păstrează altă atitudine faţă cu aceste cuvinte. Chiar din acest punct de vedere a fost o mare greşeală alegerea acestei piese. Dar cînd se mai ia în seamă nu puţine incompatibilităţi de interpretare iscate din împrejurarea ca însuşi unii din actori nu s-au putut pătrunde de situaţiuni, simţiminte şi idei esotice? Se înţelege de la sine că atunci piesa, prin firea ei destul de străină de noi, ni se va înstrăina şi mai mult prin un joc silit ori falş. În adevăr, sînt scene întregi de dispute filozofice între Daniel, Fargis, Bidache, Lea Henderson, cari s-au esecutat cu prea multă comoditate şi o linişte, cum nu s-ar putea crede din partea unor persoane convinse şi pasionate pînă la esces de ceea ce spun. Acele scene au lăsat pe public cu totul indiferent şi pare că opreau mersul şi dezvăluirea acţiunei dramatice. Este însă de necontestat că ele ne-ar fi interesat puţin chiar şi atunci cînd o putere de joc estraordinară ar fi dat suflet abstracţiunilor ce ele conţin. Un alt punct capital este puţina seriozitate a cîtorva roluri. Domnişoarele Bloomfield şi reporterii americani au ceva comic, picant, dar nu sînt nişte caricaturi. Bidache şi Fargis, în discuţiuni aprinse păstrează o pasivitate cu totul orientală. Lui Fargis tînărul îi lipsea trăsătura de sentimentalitate.
Rolurile principale, Daniel Rochat şi Lea Henderson, au fost încredinţate d-lui Manolescu şi d-nei Romanescu. Ei le- au esecutat cu un număr infinit de detalii preţioase. Dar în scene foarte remarcabile d-nu Manolescu nu a fost pasionatul şi puternicul Daniel Rochat.
Alegerea acestei piese pentru deschiderea stagiunii acesteia s-a impus comitetului teatral, cum am zice, prin forţa împrejurărilor. Lipseşte, din nefericire, o novitate dramatică originală demnă a rivaliza cu cele mai bune producţiuni străine de acest gen, iar de altă parte tinerii artişti cari au fost la Paris au studiat tocmai acele două roluri principale din Daniel Rochat.
Publicului însă nu-i pasă de asemenea motive. El vine la teatru să guste deliciul curat al artei, astfel că sporadicele situaţiuni gingaşe, frumoase şi bine esecutate nu-l pot despăgubi de tributul atenţiunii încordate ce este silit să plătească unor controverse religioase trăgănite, nesărate şi şterse de coloarea locală.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI