[„ALEXANDRIA, POVESTEA…”] – de Mihai Eminescu [30 iulie 1882]

Alexandria, povestea despre viaţa şi vitejiile lui Alexandru – împărat, spune că Nevtinav al Egipetului n-avea nevoie să se bată cu oştirile străine ce năvăleau asupra împărăţiei lui. El făcea o sumă de chipuri de ceară, sufla asupra lor c-o circulară ministerială şi numaidecât se topea oştirea persană a lui Darie. Se vede că o seamă din oamenii noştri de stat cred asemenea că cu vrăji, cu circulare frumoase vor descânta decăderea industriei de casă la români şi că de dragul spuselor dumnealor, războiul şi fusul, raghila şi depănătoarea se vor pune din nou în mişcare.

După o seamă de vorbe pornite de mai sus, vedem acum şi pe d. ministru al instrucţiunii adresându-se cătră învăţători. D-sa le aduce aminte că ‘nainte războiul făcea toată îmbrăcămintea trebuitoare ţăranului, iar azi toată lumea poartă americă şi madipolon. D. ministru vrea să redeştepte în locuitori vechile lor deprinderi de a se îmbrăca româneşte cu produse de-ale industriei casnice; exemplul, cuvântul şi sfatul învăţătorilor or să facă mare treabă în privirea asta.

Asta vrea să zică a bate apa-n piuă şi a aştepta să iasă unt.

Dar de când o industrie s-au născut prin sfaturi şi de când au dispărut prin vorbe?

Necesitatea a creat-o, necesitatea a stins-o. Grâul sămănat în zonele tropice nu produce spice. De ce? Pentru că-n acele locuri, nefiind iarnă, grâul se reproduce prin rădăcinile sale proprii, ca la noi o seamă de ierburi; fără sila climei el nu are necesitatea şi nu-şi ia osteneala de-a produce spice şi de a-şi granula fructul. În clima de mijloc, unde iarna-i nimiceşte rădăcinile, el produce seminţe silit de climă.

Tot astfel, când tot ce-i trebuie ţăranului se introduce din străinătate, fie chiar de o calitate proastă, dar ieftenă, el nu-şi ia osteneala de-a mai semăna in şi cânepă, de-a le supune variilor operaţiuni ale topirii, meliţării, curăţitului, torsului, adecă a întrebuinţa zile de muncă pentru a produce o substanţă textilă care-i vine mult mai ieftenă din străinătate. El nu mai simte necesitatea aceasta. Dar el pierde acele zile fără nici un folos? Le pierde în adevăr, dar nici un sfat nu-l poate face să judece faptele economice altfel decum le judecă orice om din lume.

O ţesătură ieftenă reprezintă pentru el o economie de timp şi de muncă şi de aceea o cumpără, chiar dacă el însuşi ar risipi, nefăcând nimic, timpul economizat. Sub regimul libertăţii comerţului omul numai munceşte decât ceea ce poate concura pe piaţa universului întreg şi de aceea această libertate însemnează ruină pentr-un popor rămas îndărăt.

Aşadar cum s-ar putea introduce industria de casă?

Prin circulare ministeriale, prin vrăji şi descântece? Niciodată.

Chiar la noi ţăranii cari se mai ocupă cu industria de casă sunt cei săraci, aceia cărora nu le e cu putinţă de-a cumpăra nici ţesătura ieftenă străină, ţăranii despre munte, cei cari mai simt această necesitate. Cei de la şes, a căror locuri sunt mai roditoare şi mai largi, cumpără industrie străină.

Mijlocul de a reintroduce industria de casă este deci: de a crea din nou necesitatea ei; de a o crea în mod artificial, prin introducerea de taxe mari asupra similarelor străine. La început fără îndoială produsele industriei de casă s-ar scumpi, dar cu cât, prin înlesnirea crescândă de-a le reproduce, ele s-ar înmulţi, s-ar şi iefteni totodată. E singurul chip de a încărca momentan prezentul pentru a descărca viitorul.

Ni-i teamă că aceste circulare vor avea un efect contrar până şi pentru, restul de industrie de casă pe care-l mai posedem. dacă prin aceste circulări şi prin iniţiativa mai înaltă se va reintroduce gustul portului naţional, fără a i se da condiţiile neapărate pentru producerea lui, industria străină va constata lesne curentul de modă creat în ţară şi ne va produce ea tot soiul de obiecte care să semene absolut cu cele făcute la munte, încât am avea în adevăr portul naţional, dar introdus din străinătate. Ni s-ar întâmpla în industrie ceea ce s-a ‘ntâmplat cu nişte tragedii. Teatrul Naţional manifestând dorinţa de-a avea piese originale, cineva a îmbrăcat pe spanioli bulgăreşte şi toată lumea i-a luat drept produs dunărean. De dunărean nu mai au încotro.

Producţiunea naţională nu se poate nici mănţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste. O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi, după ce a devenit bărbat, i-a dat voie să se ia la trântă cu toată lumea. Şi copilul industriei naţionale trebuie crescut întâi, ferit de lupta cu industria barbată a străinătăţii şi abia când se va împuternici şi va ajunge egal în tărie [î]l putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului.

Ne pare rău a constata acest diletantism curios, aceste bune intenţii lipsite de ştiinţă guvernând statul român. Poate că la urma urmelor nici bune intenţii nu sunt, ci un chip comun de – a – şi face popularitate, bătând în struna celor ce văd necesitatea unei industrii naţionale.

Cu vorbe însă nu s-a făcut de când lumea nimic decât negustorie de vorbe, nefolositoare nimărui, ci numai celui ce le debitează. E în adevăr o nenorocire pentru România de-a vedea cum convingerile altora, bazate pe ştiinţă şi pe cunoştinţă de cauză, sunt escamotate de şarlatani incapabili de-a le pricepe, numai pentru a goni popularitate. S-a vorbit de starea mizerabilă a ţăranului şi există în adevăr capete în ţară cari au combinat un sistem întreg de măsuri de reformă socială pentru a ridica nivelul economic şi cel intelectual al ţăranului. După ce noi înşine am lucrat ani întregi în această direcţie, vine un şarlatan de rând, d. C. A. Rosetti, şi se-ncearcă a realiza, prin circulare demagogice, lucruri pe cari nu e în stare nici a le pricepe. De ani întregi vorbim în contra sistemului de liber-schimb absolut, această cauză unică a decăderii industriei şi meseriilor, şi alţi şarlatani, neînţelegând nici cauzele, nici natura lucrului, se leagă de nişte simptome exterioare ale răului şi vor să le lecuiască prin cataplasme de circulare platonice.

Oameni pe cari nu-i durea nici capul de soarta ţăranului, de soarta meseriilor sau. a industriei, văzând că alţii se ocupă cu asemenea lucruri fără nici un folos personal oblicesc momentul în care ideile devin populare, le escamotează fără a le pricepe şi le esploatează în favorul lor. Am vorbit bunăoară de dreptatea sistemului dărilor directe. Numaidecât „Românul” s-a agăţat de această idee, apropriidu-şi-o şi neînţelegând deloc că acest sistem preconizat de noi stă în legătură c-o întreagă reformă a vieţii noastre economice. Vorbim de industria naţională? Numaidecât trezim circularomania cuiva, care nici habar n-are de condiţiile de existenţă ale unei asemenea industrii şi care crede a spune acelaşi lucru pe care l-am spus noi, înşirând sfaturi platonice pe hârtie.

Non idem est si duo dicunt idem. Altfel înţelegem noi un lucru pe care-l pricepem şi altfel cei ce aud numai vorba, fără a avea idee de ceea ce ea însemnează.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.