[„O NEFĂŢARNICĂ PĂRERE DE RĂU…”] – de Mihai Eminescu [29 iulie 1882]

O nefăţarnică părere de rău pătrunde presa europeană, chiar pe aceea a adversarilor Franţei, la priveliştea mizeriei parlamentare din acea veche şi vestită ţară. Din nenorocire Franţa e prada demagogiei. Nu e greu a descrie această stare de discompunere socială, care s-a repetat atât de des în istorie şi care s-a sfârşit aproape totdauna cu slăbirea continuă şi cu pieirea statului. Deja atitudinea cabinetului Freycinet, ezitaţiunile lui şi lipsa lui de voinţă energică şi colectivă era un semn că guvernul trăieşte de pe-o zi pe alta cu tranzacţiuni şi expediente, că trebuie să ţie pururea seamă de nemulţumirile şi ambiţiile fiecărui partizan al republicei şi că aceste nemulţumiri, opuse între ele şi eschizându-se una pe alta, se sumau orişicând în tendenţa negativă de-a răsturna guvernul. În fine, ca din senin, i se refuză cabinetului creditul cerut pentru o cooperare eventuală în Egipet, guvernul se retrage şi trecură zile până ce unii din membrii Parlamentului să poată fi mişcaţi a primi onoarea de-a dirige afacerile republicei.

E lesne de prevăzut că acest cabinet nu va avea o soartă mai bună decât cel ce l-a preces.

Nu trebuie să ne mai amăgim în privirea aceasta. Franţa nu mai are tradiţii, nu mai are simţ istoric. Activitatea politică, militară, diplomatică a unui popor se cristalizează împrejurul unor tradiţii statornice. Dacă ar urmări cineva istoria Germaniei, ar constata că deja din timpul războiului de 30 de ani, epoca celei mai mari şi mai complete disoluţiuni, se născuse mişcarea unionistă. Nu se poate escita într-un corp electricitate negativă fără ca la celalt capăt să se escite în acelaşi timp una pozitivă corespunzătoare: nu se poate ca discompunerea să se opereze fără ca paralel să nu fie începuturi de recompunere. Puţinii publicişti cari vedeau clar în haosul războiului de 30 de ani prevedeau că neînsemnatul marchionat al Brandenburgului, cu spiritul său de ordine, de dreptate, de disciplină, va fi sâmburul împrejurul căruia se va coordona viitorul imperiu. În politica Austriei constatăm asemenea o strictă continuitate. Chiar în numele monarhiei (Împărăţie a Răsăritului) se adună ca-ntr-un monogram tendinţele şi tradiţia ei politică seculară. Spre răsărit a tins, spre răsărit tinde şi naţionalităţile ei sunt puncte de razim pentru a cuprinde alte fragmente de naţionalităţi. În Rusia vedem de la începuturi o tendenţă de cucerire spre fostul Imperiu bizantin: a pune crucea pe biserica Sf. Sofii e fantasma istorică pe care-o urmăreşte un popor de optzeci şi atâtea de milioane.

Ce tradiţii mai are Franţa? Şi cine le reprezintă?

Vedem aci apărând un nou cabinet, al cărui prezident e un fost corector de gazetă liberală, devenit director de Credit Mobiliar în Spania; apoi doi advocaţi, un doctor în medicină, nu profesor de liceu. Oameni inteligenţi fără îndoială, buni advocaţi, buni doftori, buni corectori de gazetă dar, desigur… răi muzicanţi.

Asemenea oameni par a avea un destin fatal: nu acela de-a rezuma în ei încrederea unei ţări, ci de-a escita invidia tuturor foştilor lor colegi, tuturor egalilor lor. Fiece medic, fiece advocat, fiece gazetar [î]şi zice în fundul inimei lui: De ce el şi nu eu? Iată un sentiment pe care nimeni nu l-ar concepe faţă c-un Bismarck, faţă c-un Moltke, faţă cu Gorciacof. Toţi aceşti oameni au trecut, au tradiţii. O ţară întreagă poate fi în contra opiniilor lor, dar va fi în contra cu oare-care sfială. Aceşti oameni au dovedit în curs de decenii că judecata lor era justă, că combinările lor erau roditoare. Iată o dovadă pe care ne-o datoresc toţi oamenii noi, toţi cei ce n-au un trecut public îndărătul lor. Orice ar face un asemenea homo novus fiecare zice: ceea ce face el aş fi putut face şi eu. Despreţuit înainte de-a apărea şi înainte de-a lucra, inspirând ură adversarilor, invidie amicilor politici, inspirând, prin neânsemnătatea lor, fiecăruia dreptul de a-i controla faptele şi de-a le critica, escitând prin energie indignarea adversarilor şi amicilor, prin modestie persiflajul şi ironia lor, ei sunt pururea între cele două stânci de cari Machiavelli sfătuieşte pe guvernanţi de-a se păzi: ură şi dispreţ.

Dar alte lucruri se vor descoperi încă în urma acestor guverne slabe şi neînsemnate. Se va constata bunăoară, precum ne previn unele foi, că starea financiară a Franţei e departe de-a fi înfloritoare, că bugetele au fost echilibrate în mod fictiv, ca prin neadevăr s-au mănţinut încrederea publicului.

Discreditul financiar unit cu cel politic e fără îndoială o stare de faliment, precum o şi numeşte „Le Temps”.

Deja se simte în consiliile europene lipsa de influenţă a Franţei şi nu e foaie de orice nuanţă, fie republicană, fie monarhică, care să nu recunoască că niciodată ţara n-a fost politiceşte mai paralizată în afară decât în vremea de-acum.

Şi la noi starea de lucruri prezintă analogii, deşi, se ‘nţelege, treapta noastră de cultură nu se poate compara cu cea franceză, încât ceea ce acolo e ridicol şi neînsemnat, la noi e grotesc şi scârbos. Şi la noi nulitate demagogică suplantează nulitatate; dar ceea ce în Franţa e încă o comedie la noi e o farsă de paiaţe. Fiecare din paiaţele inculte, adeseori din natură stupide, râvneşte la cârma statului, voieşte a fi ministru, director de serviciu, deputat, om mare, şi d. Brătianu are strania plăcere de-a permuta în diferite chipuri aceste figurine de patruzeci şi mai bine de ori în câţiva ani, lăsându-le să răsară pentr-un moment pe scenă şi reafundându-le în nimicnicia lor, spre marea veselie a publicului.

Şi la noi, sub aparenţa bugetelor echilibrate, se ascunde ruina financiară pe care moştenitorii acestui regim vor avea a o constata. Numai de la anul 1880 încoace s-au emis titluri nouă pentru 466 de milioane, o sumă în adevăr fabuloasă când se compară cu sărăcia generală a ţării, cu producţiunea ei unilaterală şi grea, espusă concurenţei americane şi ruseşti, ce lucrează în condiţii mult mai favorabile. Şi, dacă acest guvern va mai dura, nu e îndoială că-n fiece an sarcinele publice se vor spori cu zeci şi cu sute de milioane, până ce nimeni nu va mai putea opri ruina, precum nimeni n-a putut-o opri în Egipet ori în Turcia.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.